Fridolin ducea o viaţă fericită, atît cît poate fi de fericită viaţa unui cîine şoricar. Trăia împreună cu Willy — tînărul său stăpîn — într—o căsuţă frumoasă, aflatăîncentrulunui orăşel. Dimineaţa, la prînz şi seara, Willy avea grijă să—i umple vîrf farfuriacumîncare,şidupă—amiaza, cînd nu se ducea la şcoală, ieşea cu el să se joace pe stradă, ori lamarginearîului,ori, ceva mai departe, în pădurea învecinată. Seara îl aştepta în bucătărie coşul său cald, în care Fridolin dormea dus toatănoaptea.Şinudeschidea ochii decît abia spre ziuă, cînd mama lui Willy începea să trebăluiascăînjurul plitei.Atunci Fridolin se scutura, îşi întindea oasele amorţite şi adulmeca de zor înjurul lui. Aşa se întîmplă şi în această dimineaţă — după ce termină cu pregătireamicului dejun,mama lui Willy se uită la ceasul din perete şi, în sfîrşit, îşi şterse mîinile de poalele şorţului. Atît aşteptase Fridolin. Ţîşni din coşul lui ca o săgeată şi o rupse la fugă, însuspescări.Mama sosi în urma lui şi ciocăni uşor în uşa camerei în care dormea Willy. —Willy! E timpul să te scoli! strigă ea, deschizînd uşa. Fridolin se strecură înăuntruşi începusăţopăie voios în jurul patului. Dar Willy îşi vîrî şi mai mult capul sub plapumă. —Ia te uită! se minună Fridolin. Îşi vede liniştit de sforăitul lui, de parcă şcoalanici n—armaiexista pentru el! Apoi, apucînd cu dinţii plapuma de un colţ, o trase la iuţeală de pe pat. Willy sări în sus ca ars şi începu să—şi frece ochii somnoroşi. —Ce e... ce s—a întîmplat? bolborosi el, buimac. E iar dimineaţă? —Da, dimineaţă, bunul meu prieten, îi răspunse Fridolin. Trebuia să vezi asta mai demult.Decînd străluceşte soarele la fereastra ta! Hai, scoală! E timpul să mergi la şcoală. —La şcoală?!? întrebă Willy cu mirare. A, da, la şcoală... Dar, nu, nu—i nici ograbă. Maiîntîitrebuie să stau de vorbă cu tine despre un lucru foarte important. Fridolin se uită la stăpînul său cu ochii plini de mirare. —Da, ceva foarte important, ţinu să repete Willy. Mîine e ziua ta de naştere. Tatami—aspuscăîmplineşti un an. Iar eu aş vrea să—ţi fac de ziua ta un cadou. Da, un cadou. Amşi vorbitdespreasta cu tata, şi el mi—a dat voie să iau din puşculiţă atît cît îmi trebuie. Da, oricît! Chiaraziîmidă cheia de la puşculiţă. Fridolin se întinse pe podea, şi, după ce căscă îndelung, spuse cu toată sinceritatea: —De ce te osteneşti tu din pricina mea? Mie nu—mi lipseşte nimic. Am tot ce—mi trebuie şi îmi mergefoartebine şi fără daruri de ziua mea. Zău. Mai bine păstrează banii pentru patinele alea cu rotile, ştii tu... —Nu, nu se poate, trebuie să—mi spui chiar acum ce—ţi doreşti de ziua ta, stărui Willycuîncăpăţînare. Hai, spune! Dacă nu—ţi cumpăr azi, mîine nu se mai poate... Pricepi?În clipa aceea se auzi, de jos, vocea puternică a mamei: —Hei, Willy! Ce faci? Nu vii odată? E şapte şi jumătate. Ce tot faceţi voi acolo de dureazăatîtdemult? —Cum?! Şapte şi jumătate?! strigă Willy, sărind sprinten din patul lui. E cazul să măgrăbesc!...Se spălă la iuţeală şi se şterse pe faţă cu prosopul, la fel de iute îşi trase pe el cămaşaşi pantaloniişiîntr—o clipită ajunse în bucătărie. Mîncă în grabă felia de pîine unsă cu miere şi dădu repedepegî