Mi se pare că s‑a întâmplat de curând, atât de curând încât îmi vine greu să‑mi găsesc cuvintele și să spun toate astea ca pe‑o poveste care a fost odată: povestea celei mai frumoase veri din viața mea. Vara cu Isidor. Probabil că unii dintre voi au văzut la vremea respectivă o știre la televizor sau au citit un reportaj în vreun ziar. Ați văzut poza mea și a lui, ați ascultat întrebări și răspunsuri și poate aveți impresia că știți deja totul despre mine, despre noi, despre incredibila noastră aventură. Ați auzit cum, aproape de fiecare dată, un reporter mă roagă să aleg un singur moment de neuitat, dintre cele petrecute de noi împreună. Și m‑ați văzut ezitând. M‑ați văzut tăcând sau înjghebând un răspuns cam vag. Mai mult, poate că uneori am dat un răspuns, iar alteori altul. Poate că odată am amintit de prima noas‑ tră întâlnire, alteori de prima noapte la mine acasă, de‑o anumită dimineață în casa părăsită, de primul zbor sau chiar de despărțire. 

N‑am mințit niciodată. Și totuși, am mințit de fiecare dată. Fiindcă, deși toate acestea au fost extraordinar de importante, n‑am vorbit deloc despre plimbările noas‑ tre pe Strada Pustnicului, n‑am povestit niciodată de ziua când l‑am văzut probând cerceii cu rubin, n‑am scos la lumină pentru nimeni dimineața când Isidor a văzut pentru prima oară un răsărit, nici momentul când l‑am regăsit în cel mai ciudat loc cu putință, după ce crezusem că l‑am pierdut pentru totdeauna, și mi se părea că nu se poate să fie chiar el, cum stăteam cu aparatul de fotografiat în mână și priveam spre palatul scăldat în lumina apusului. N‑am vorbit despre frică, deși reporterii și‑ar fi dorit să vorbesc despre frică. N‑am vorbit despre dor, deși reporterii abia așteptau să vorbesc despre dor. Și cred că vreau să‑mi amintesc acum și de frică, și de dor, vreau să‑mi amintesc cum cea mai frumoasă vară din viața mea a fost și vara în care am simțit cu adevărat spaima și dorul de casă. Erau și ele acolo, la fel cum erau bucuria, încântarea, uimirea.