Când Diana Vreeland a fost întrebată dacă amintirile sale cele mai extravagante erau factuale sau ficţionale, ea a răspuns: „It's faction". Aceasta este o docudramă². Totul aici este cât se poate de exact: personajele sunt reale, locurile există (sau au existat), întâmplările sunt autentice și datele întru totul verificabile în biografii sau manuale de istorie. Restul este imaginar și pentru acest sacrilegiu îi rog pe coрііі, nepoții și strănepoții eroilor mei să-mi ierte intruziunea. În Statele Unite, Truman Capote a pus o etichetă, a inventat o formulă care desemnează acest tip de roman: ,,non-fiction novel". Intervievat de către George Plimpton pentru New York Times din 16 ianuarie 1966, el şi-a definit proiectul ca fiind „o formă narativă care foloseşte toate tehnicile artei ficțiunii, rămânând cât mai aproape posibil de fapte". În franceză, expresia lui ar trebui tradusă prin: „roman nonficțional". Ce oroare...

Prefer să spun „faction", „facțiune", pentru că avem acest cuvânt în limba franceză, insinuând ideea - incitantă pe timp de pace - că autorul acestei povestiri ar fi un fel de soldat care își face rondul sau marele orchestrator al unei periculoase răzvrătiri. Personajele acestei cărţi având vieți ultrasecrete, rolul romancierului a fost amplificat cu atât mai mult. Dar ţin să declar solemn următoarele: dacă această poveste nu ar fi adevărată, aş fi extrem de dezamăgit.