Lumea avea să se sfârșească joi la ora 4 fără 5, îndată ce se termina discoteca. Până atunci ne mai apropiaserăm de un astfel de cataclism la Merton Grange doar atunci când apăreau zvonurile despre apocalipsă, cam o dată sau de două ori pe trimestru, în circumstanțe asemănătoare de fiecare dată. Nu era nimic banal, de genul furtuni solare sau asteroizi. Era vorba despre un articol dintr-un tabloid, în care apărea vreo profeție mayașă, vreo remarcă aruncată aiurea de Nostradamus sau vreo simetrie ciudată în calendar, iar în școală începea să umble vorba că o să ni se topească fețele în ora de fizică. Resemnat în fața isteriei generale, profesorul ofta și se oprea la mijlocul lecției, în timp ce noi ne ciondăneam al cui ceas merge cel mai bine, pe urmă începea numărătoarea inversă, fetele se strângeau unele în altele, cu ochii închiși și umerii aduși de parcă așteptau să li se toarne apă înghețată peste ele, băieții făceau pe grozavii, dar fiecare dintre noi se gândea cu regret la săruturile pe care nu le-a primit, la micile răzbunări pe care nu le-a pus în practică, la virginitate, la fețele prietenilor noștri, la părinți. Patru, trei, doi…