Sunt îndrăgostit cu disperare, prostește, până peste urechi. O cheamă Daisy. Ne știm de când aveam patru ani. De atunci m-am îndrăgostit de fata asta – da, atât sunt de jalnic. Prima dată am văzut-o la locul de joacă, hrănind veverițe înfometate cu dumicați rupți din sendvișul ei, și singurul lucru la care m-am putut gândi a fost că n-am întâlnit în viața mea făptură mai frumoasă sau mai bună la suflet decât Daisy Driscoll. Și gata, atât mi-a trebuit. Multă vreme nu i-am spus ce simt. N-am putut. Părea imposibil ca îngerul acesta cu păr auriu, ochi de un albastru-deschis și pielea albă ca porțelanul chiuvetei din baia de la noi de-acasă să simtă măcar a zecea parte din ce simțeam eu pentru ea, așa că nu avea niciun rost să încerc. Însă, în ultima vreme, lucrurile s-au schimbat. În ultima vreme, Daisy mă lasă s-o conduc acasă de la școală. Dacă am noroc, mă lasă s-o țin de mână și îmi aruncă acel zâmbet micuț care-i arcuiește buzele roșii ca cireașa și îmi înmoaie genunchii. 

Parc-aș crede că-și dorește s-o sărut. Dar mă tem groaznic. Mă tem că, dacă aș încerca, m-ar plesni peste față. Mă tem că, dacă i-aș spune ce simt cu adevărat, m-ar privi cu milă și mi-ar zice că ea nu simte același lucru. Mă tem că s-ar putea să nu mă mai lase vreodată s-o conduc acasă. Și toate astea nici măcar nu sunt lucrul de care mă tem cel mai mult. Ce mă înfricoșează de-a dreptul e ca nu cumva, atunci când o să mă aplec ușor s-o sărut, Daisy să mă lase. Sunt înfricoșat ca nu cumva să vrea să fie iubita mea. Sunt înfricoșat ca nu cumva să mă lase să mă strecor în camera ei, când părinții nu sunt acasă, pentru ca, în sfârșit, să putem fi împreună, singuri. Și sunt îngrozit de-a binelea ca nu cumva, în clipa când o s-o prind singură, să-mi încleștez degetele pe gâtul ei alb și frumos și să strâng până ce o să-i storc din trup ultima fărâmă de viață.