Aveam 21 de ani, eram în anul patru la medicină. În acea dimineaţă, la spital, îl urmam pe medicul-şef care era de serviciu în vizita sa la bolnavi. Îl respectam mult: știa ce să le spună pacienților ca să-i liniştească și le cunoștea în detaliu toate subtilităţile tratamentelor chimice şi dozajele acestora. Ne aflam la căpătâiul unui bărbat spitalizat, episod consumat în seara precedentă, ca urmare a descoperirii unei creşteri îngrijorătoare a colesterolului în analizele de sânge. Îi fusese administrat un puternic tratament medicamentos: avea nevoie de el. Ne pregăteam să părăsim încăperea, dar consultația nu luase sfârşit. După ce s-a ocupat de reţetă, medicul s-a interesat şi de alimentația pacientului: ce mânca, în ce ritm, ce alimente alegea şi care vor fi preferatele de-acum înainte? Sunt lucruri pe care nu le învăţăm în facultate. Aceste considerații ne păreau de altfel puţin demne de interes din perspectiva meseriei pe care eram îndrumaţi să o practicăm. 

De îndată ce am închis uşa, i-am adresat această întrebare, una care ne stătea tuturor pe limbă: „Dacă eficiența medicamentelor este demonstrată şi acestea vor determina scăderea nivelului de colesterol, de ce să-i impunem acestui bolnav un regim alimentar suplimentar?" În consecință, în timpul studiilor mele, am adresat deseori această întrebare, una la care niciun medic nu mi-a răspuns limpede. Niciodată. Una dintre colege, o studentă la medicină ca şi mine, îmi oferise un răspuns care părea mulţumitor în ochii tuturor: „Este prea simplu cu medicamentele." Îşi amintea cumva de păcatul originar: „Eşti bolnav, trebuie să suferi ca să te vindeci." Dar sunt din ce în ce mai puțin de acord cu această părere. Pe-atunci mă interesa întreaga medicină. Ştiam deja că mă voi orienta spre cercetare, motiv pentru care mă lansasem în aceste studii, dar eram dezavantajat în privinţa alegerii disciplinei ce-mi permitea să analizez pe cât posibil întregul organism, în loc să mă concentrez asupra unui singur organ.