Toţi sunt de părere că s-a întâmplat din cauza zăpezii. Şi, într-un fel, presupun că aşa este. M-am trezit azi-dimineaţă şi am constatat că o pătură albă acoperă peluza din faţa casei. Nu are nici măcar trei centimetri grosime, dar, în această parte a Oregonului, o simplă fulguială face să paralizeze orice activitate, fiindcă singurul plug de zăpadă nu mai pridideşte să cureţe străzile. Ce curge din cer e lapoviţă – şi curge, şi curge, şi curge –, nu vreun fel de ploaie îngheţată. Fratele meu mai mic, Teddy, scoate un strigăt războinic când radioul mamei anunţă închiderea drumurilor.

— Ninge! urlă el. Tată, hai să facem un om de zăpadă. Tata zâmbeşte şi îşi scutură pipa. A început să fumeze de curând, ca fază a etapei Tata ştie cel mai bine1 pe care o traversa. În plus, poartă cravate. Nu mi-e deloc clar dacă toate astea sunt bune sau nebune – felul tatei de a anunţa că a fost punkist, dar acum este profesor de engleză la şcoală sau dacă faptul că a devenit profesor a provocat, în realitate, această adevărată recădere în trecut. Dar îmi place parfumul tutunului de pipă. Este dulceag şi miroase a fum, şi îmi aminteşte de iarnă şi de sobe cu lemne.

— Poţi să faci o încercare dacă ai curaj, îi spune tata lui Teddy, dar abia dacă s-a depus. Poate că ar trebui să o consideri o tentativă de zăpadă.