Chipul Morwennei plutea în singura rază
de lumină, minunat, încadrat de părul la fel de
întunecat ca mantia mea; sângele ţâşnea din
gâtul ei, împroşcând pietrele. Buzele ei se
mişcau fără să scoată un sunet. În loc de
vorbe, am zărit conturându-se în cadrul lor (ca
şi când eu aş fi fost Increatul, trăgând cu
ochiul printr-o crăpătură în Eternitate, pentru
a vedea Lumea Timpului) ferma, soţul ei
Stachys zvârcolindu-se în agonie pe patul său,
micul Chad la iaz, udându-şi faţa arsă de
febră.
Afară, Eusebia, cea care o acuza pe
Morwenna, urla ca o vrăjitoare. Am încercat să
ajung la zăbrele, să-i spun să tacă, şi-ntr-o
clipă m-am pierdut în întunericul celulei.
Când am dat în sfârşit peste lumină, era
drumul verde care se întindea de la umbra
Porţii Îndurătoare. Sângele ţâşnea din obrazul
lui Dorcas şi, deşi erau atâtea ţipete şi strigăte
în jur, îl auzeam picurând pe pământ. Zidul
era o construcţie atât de urieşească, încât

împărţea lumea, la fel cum sunt despărţite
două cărţi de simpla linie dintre cotoarele lor;
în faţa noastră se afla acum o pădure
asemenea celor care creşteau poate încă de
când a fost întemeiat Urth-ul, copaci la fel de
înalţi ca stâncile, înveliţi în verde pur. Între ei
se întindea drumul, tăiat în iarba proaspătă, şi
pe el se găseau trupuri de bărbaţi şi femei. O
caryotă arzândă mânjea cu fum văzduhul
limpede.