Vol. 2 XIX. 

Pomponescu înregistră defecţiunea Indolentei cu o adâncă afectare, disimulată sub un zâmbet amar şi o mizantropie afabilă. Cum avea melancolia sociabilă, fu văzut mai des prin oraş, plimbându-se la pas cu grupul său. Odată îl însoţi chiar şi Gaittany, până la un colţ de stradă, unde, scuzându-se, luă maşina care-l aştepta. Pomponescu era mai peripatetic, îi plăcea să umble ceva mai mult pe jos, în formaţie colectivă şi prin locuri neaglomerate, fiindcă ţinuta sa impunătoare trezea respect. Ministeriabilul voia să pară popular, căuta prilejul de a răspunde la saluturi. Trecerea în grup intriga lumea, câte unul recunoştea pe ministeriabil şi spunea destul de tare şi altora: «Uite pe Pomponescu», ceea ce măgulea pe profesorul de beton armat. Ieşirea în public îi calma iritaţia amorului propriu, dându-l sentimentul că opinia publică înregistrează indispoziţia sa morală şi caută să-l răsplătească printr-o sporită deferenţă. Mâhnirea lui Pomponescu era în fond foarte adâncă, contribuind la ea elemente multiple. Întâi de toate intra surpriza că o femeie poate să-l planteze în chipul acesta expeditiv. Să fi ajuns oare la vârsta când femeile tinere te consideră cu o indiferenţă brutală? Pomponescu îşi privea în oglindă părul cărunt, mustaţa tunsă englezeşte, cu câteva fire albe şi rămase extrem de satisfăcut de el însuşi. Se găsea agreabil în toată puterea cuvântului. Al doilea element era sentimentul de singurătate. Pomponescu era sentimental, poseda mari rezerve de romantism neconsumat, ceremonia casnică, stima cunoscuţilor nu-l mulţumeau. Dorea o destindere intimă, focoasă şi plină de decor, o nebunie reglementată, după terminarea audienţelor. Pentru asta nu convenea oricine, Ioana fusese aleasă cu mare chibzuinţă. Acum Pomponescu rămăsese iarăşi în ariditate, lipsit de iluzia tinereţii. Pentru acest motiv se supără, bineînţeles, pe Ioana şi indirect şi pe madam Valsamaky-Farfara, pe care o socotea responsabilă de afront. Ăsta nu era un procedeu. Nimeni nu forţase sufletul Ioanei, dacă simţea o altă înclinaţie, putea să se degajeze în chip delicat, ca între oameni de lume. Ar fi înţeles, dacă Ioana voia să se mărite.

 Dar pentru Ioanide! Când se gândea la asta, lui Pomponescu, om lipsit de violenţă, cu reacţiuni secrete, i se urca o roşeaţă în obraz. Ruşine, vexaţiune, un complex de turburări îl invadau. Aflând că Ioanide se retrăsese pe neaşteptate, Pomponescu îşi concentră toată maledicţia împotriva arhitectului. Acesta era în fond adevăratul vinovat, începea s-o scuze pe Indolenta. Ioanide, cinicul, o ameţise. Dacă Pomponescu ar fi admis că era posibil ca Ioanide să comită o asemenea faptă din pasiune adevărată, l-ar fi scuzat pană la un punct, sau, mai exact, nu l-ar fi scuzat, dar ar fi explicat un efect identic produs asupra a doi bărbaţi de o femeie frumoasă. Însă Pomponescu era convins că Ioanide făcuse asta ostentativ, spre a-l «sufla» pe Indolenta, spre a-l face ridicol. După infama farsă, neavând nici o înclinaţie pentru Ioana, o lăsase. Când acest raţionament se înfipse în mintea lui Pomponescu, acesta începu a întrevedea posibilitatea de a relua raporturile cu Ioana. 

Ar fi putut face asta în modul cel mai simplu, însă Pomponescu avea mania tratativelor lungi şi pe departe. Chiar şi în materie politică îl încântau nu atât avantajele de ministru, care-l plictiseau din ziua depunerii jurământului, cât dificilele conversaţii şi tocmeli, ce-l dădeau sentimentul importanţei. Avea de altfel şi dreptate ca bărbat. De vreme ce Ioana îl dezamăgise într-un chip aşa de neprevăzut, o elementară cruţare a demnităţii personale cerea să se informeze discret dacă Ioana îl mai avea în vedere. Un chip decent de reapropiere ar fi fost prin madam Valsamakyfarfara. Despre aceasta, însă, amicii lui Pomponescu nu scoteau o vorbă, din grija de a evita orice aluzie la nefericitul incident cu Indolenta. Evaziunea sistematică era tot aşa de stridentă şi Pomponescu roşi când Gulimănescu, începând a pronunţa numele doamnei Farfara, îl reînghiţi repede, alarmat de privirile suspecte ale celor de faţă. Ministeriabilul făcu un început, întrebând pe Gaittany în ziua când acesta îl însoţi, laolaltă cu grupul, câţiva paşi pe Calea Victoriei: Ce mai face doamna Valsamaky-Farfara? E în perfectă formă, zise Gaittany; a fost săptămâna trecută la ceai la Manigomian. M-am sălbăticit cu politica, n-am mai văzut de mult cercul nostru, pe Saferian, pe madam Valsamaky şi ceilalţi. Acesta era un preaviz şi Gaittany îl înţelese. Să trăieşti! Telefonă el, îndată ce sosi la Casa de Artă, lui Saferian; aici Gaittany. Domnule, Pomponescu vrea să te vadă, să vină la ceai. Să poftească, cu plăcere! Răspunse Saferian. Cum facem însă cu Ioanide, dacă vine? Într-adevăr, o confruntare Pomponescu Ioanide, fără pregătire, ar fi fost dezagreabilă pentru Pomponescu. Pericolul consta în faptul că Ioanide era un om care, dacă-l invitai, nu venea, însă venea neinvitat. Saferian, care cunoştea drama casnică a lui Ioanide, afacerea Tudorel (lucrurile se petreceau înainte de vizita făcută de Gaittany arhitectului), emise părerea că Ioanide nu va veni. Astfel, Pomponescu se prezintă la ceaiul lui Saferian, sărută mâna doamnei Valsamaky-Farfara şi avu o primă consolare de a fi întrebat de aceasta de ce o ocoleşte. Am început să îmbătrânesc, zise ironic madam Farfara, fiindcă văd că nu mai calcă nimeni în casa mea. De acum încolo, ca să nu mai rămân singură, trebuie să merg eu la ceilalţi.