ALTE POVESTIRI. AMINTIRI DESPRE PESCUIT. 

NU SUNT AHTIAT DUPĂ PEŞTE, dar pentru frumuseţea paşnică a îndeletnicirii am practicat aproape toate soiurile de pescuit, oriunde m-au purtat întâmplarea şi slujba mea de medic. Pretutindeni, de la pâraiele Carpaţilor până-n noianele Dunării şi bugazurile Mării, mi-am azvârlit undiţa şi mi-am înmuiat volocul. Numai în paradisul Deltei n-am ajuns. Întâia oară am vânat păstrăvul în Jii, când apele nu-i erau încă negre de spălătura cărbunilor de la Petroşani. Înţepeneam ceasuri întregi pe malurile înguste, în mâini cu o undiţă tăiată dintr-o mladă şi cu cârligul dintr-un bold îndoit. L-am prigonit şi mai aprig în Isvarna Gorjului, cu ape care nu îngheaţă iarna. Bietul păstrăv! L-am fugărit uneori ca pe o vietate de uscat în vadurile Dâmboviţei. Aveam un agent sanitar iscusit, care-mi da de veste îndată ce un păstrăv mai mărişor scăpa din defileul Stoieneştilor, jos, spre Gemenea. Atunci ne dezbrăcam până la brâu şi începeam goana după el. Îl descopeream în vadurile mai scăzute, unde-l urmăream cu îndârjire până-n bulboanele adânci în care-l pierdeam. Dar nu ne lăsam. Îl scormoneam curând, şi de-acolo, bătând apa cu beţe şi prăjini, urcam aşa după el câte o jumătate de zi, până îl încolţeam sub un bolovan ori într-o scobitură, unde, obosit de atâta alergătură şi zbătaie, se pitise speriat. Acolo îl înhăţa mâna fulgeratecă, aşijderi unui cioc de cormoran, a sanitarului. Mai târziu l-am pescuit tacticos, cu undiţă perfecţionată şi muscă artificială, la două mii de metri înălţime, în apele de gheaţă ale Galeşului şi Bucurei. De dimineaţa şi până-n amurg luminile şi umbrele munţilor dimprejur se schimbau, înmuiate în undele cu mişună de păstrăvi adânci. Alaiuri întregi de păstrăvi mari şi mici dau ocol mai ales după-amiază, înconjurând iezerul aproape de maluri ca într-un ritual. Ici-colo, câte unul zvâcnea pe neaşteptate, săltând de câteva şchioape afară, după musculiţe, ca să cază numaidecât înapoi cu un plescăit ce ne trezea aproape cu spaimă din aşteptare. Uneori sălbăticiunile viclene nu mai dau la momeală de târg. Atunci schimbam nada. Puneam carabeţi, un soi de larve de cărăbuşi, pe care le găseam în măluri. Sau aninam în cârlige cosaşi graşi, ce ne săreau de sub picioare împroşcaţi în toate părţile când călcam poienile. Dar nu mâncam cu siguranţă păstrăvi decât când vestita Maria Magdalena, gazda ohavnică a Retezatului, se îndura să ni-i aducă. Pleca de la casa de adăpost singură, era taina ei, şi în cel mult două ceasuri era înapoi, cu traista plină. Se vorbea de vrăjitorie. Eu cred că îşi avea anume cotloane, adevărate crescătorii de păstrăvi, unde-i prindea după voie. Am avut noroc şi de lostriţe bucălate, aceşti peşti străvechi, aproape fabuloşi, neam de al păstrăvilor. Ele s-au prins ca nişte minuni în undiţele noastre întinse în Bistriţa Bicazului. Una a cântărit aproape şase kilograme. Acum lostriţa e pe cale să piară şi din apele muntoase ale Moldovei, singurele care-i mai păstrează sămânţă şi legendele. După ce mi-am făcut stagiul la munte, am descălecat doftor de plasă în regiunea muscelelor. Aici am găsit meşteşugul pescuitului căzut şi schimonosit: nu se mai aflau pescari, sau nu fuseseră niciodată. Oamenii se mulţumeau cu peşte sărat adus în butoaie de la târg. Pentru cel viu se pricepeau numai să arunce dinamită în bulboanele râurilor, unde se strângea peştele aproape stârpit. Pe atunci nu erau legi şi oprelişti care să-l apere. După ce zbucnea detunătura şi apele speriate ţâşneau de un stânjen, începeau să iasă la faţă cu burţile în sus tot soiul de peşti mari şi mici, cu băşicile lăuntrice plesnite şi urechile podidite de sânge. Pradă uşoară şi fără nici o bătaie de cap. Aţi tras vreodată cu puşca în peşte? Mi-aduc aminte cum pe un lac încopciat între măgurile plăşii împuşcam ştiucile cu carabina.