Demult, cineva mi-a spus cã oamenii nu ar trebui sã se aventureze sã scrie decât despre lucrurile pe care le ºtiu bine, pentru cã dubii ºi întrebãri fãrã rãspuns avem cu toþii. Dupã ce treci de un anumit prag al maturitãþii, al durerii sau al celor douã la un loc, rãspunsurile vin însã mai uºor, ca ºi cum ai aprinde o lampã într-o încãpere întunecatã. Dacã suntem norocoºi, e suficient sã apese altcineva pe întrerupãtor ca sã se facã luminã în lumea noastrã. Fie cã este vorba de un prieten, de un pãrinte sau, pur ºi simplu, de un strãin care a cunoscut ºi el, cândva, aceeaºi beznã ºi s-a decis sã-ºi poarte lumina înãuntrul lui pentru totdeauna. Viaþa ne ia câteodatã metaforele ad litteram. Nu întâmplãtor, cãlãtoria mea printre propriile întrebãri ºi rãspunsuri a început la Voet Licht, un magazin de lãmpi Tiffany, din Leiden, oraºul olandez în care mi-am trãit o parte din studenþie. Pe atunci aveam o inimã frântã, iar lumea mea se dezisese de primãvara de afarã, preferând un decor alb-negru, unde pânã ºi albul dãdea mai mult în gri. În universul meu cenuºiu, ales cu bunã ºtiinþã, magazinul de lãmpi a apãrut ca un mic miracol.