Participam la o emisiune de radio în direct. Tema emisiunii o constituiau raporturile dintre părinţi şi copii, ambiguitatea acestor relaţii. Jurnalista, gazda emisiunii, a afirmat foarte sigură pe sine: ,,Orice părinte îşi doreste ca fiul sau fiica lui să reusească în viată ... " Luată ' ' ' prin surprindere, am spus: ,,Nu, nu este deloc aşa". Jurnalista, convinsă că n-am înţeles ce-a spus, a repetat aceeaşi frază. Eu însă mi-am susţinut punctul de vedere, deşi mi-am dat seama privindu-i expresia stupefiată, că am şocat-o peste poate, atingând în egală măsură coarda sensibilă a copilului din ea şi pe cea a părintelui care devenise. Douăzeci de ani mai târziu, opiniile vehiculate s-au mai schimbat, dar cei mai multi dintre noi continuă să ' creadă că părintii îsi doresc reusita copiilor în viată. ' ' ' ' 

Eu însă cred si acum, ca si atunci, că, dacă pătrundem în miezul problemei, nu este deloc aşa şi am să încerc să-mi argumentez poziţia. Psihologii care studiază relatiile dintre părinti si , , , copii se referă rareori la importanţa pe care o are clasa socială în abordarea acestei problematici - relaţia părinte-copil este percepută cel mai adesea ca un aspect psihologic ce caracterizează întreaga populaţie. Mă îndoiesc că este asa. , De ce spun asta? Căci, dacă unii dintre ei consideră că această problematică priveşte numai chestiunile de psihologie relatională, altii mentionează si anumite trăsă- ' ' ' ' turi societale care par să înlesnească înţelegerea acestei teme. 

Când un copil provine dintr-un mediu modest, el luptă împotriva grupului social din care provine, pentru că vrea să „reusească", adică să-si depăsească, asadar, ' ' ' ' conditia: obstacolele cu care se confruntă sunt reale si , , nimeni nu contestă acest lucru. În schimb, dacă acest copil provine dintr-o familie înstărită, dacă părinţii sunt, de pildă, ingineri, iar el visează să devină actor, familia va considera că îşi asumă nişte riscuri inutile, doar ca să se revolte împotriva părinţilor.