Bucureştiul e un oraş frumos, în care Orientul şi Occi-
dentul parcă se contopesc. Te afli încă în Europa, dacă ţii

seama de poziţia sa geografică; dar eşti deja în Asia, dacă
ai în vedere anumite moravuri ale locului, turcii din acel
oraş, sârbii sau alte rase macedonene, din care poţi zări
pe stradă specimene dintre cele mai pitoreşti. Şi totuşi, ai
de-a face cu o ţară latină; soldaţii romani, care colonizară
cândva ţinutul, se gândiseră, desigur, tot timpul, numai
la Roma, pe-atunci capitală a lumii şi-a tuturor lucrurilor
frumoase. Nostalgia aceasta occidentală li s-a transmis şi
urmaşilor lor: românii se gândesc necontenit la un oraş în
care luxul e ceva firesc, iar viaţa o continuă veselie. Numai
că Roma şi-a pierdut măreţia de altădată, regina cetăţilor
şi-a cedat coroana Parisului, aşa că nu-i deloc de mirare
că, printr-un soi de atavism, gândul românilor se îndreaptă
mereu spre Paris, care i-a luat Romei locul, atât de bine, în
fruntea universului!

Asemenea multor români, frumosul prinţ Vibescu se gân-
dea şi el la Oraşul-Lumină, la Parisul în care femeile, toate

femeile sunt pe cât de frumoase, tot pe-atât de darnice cu

nurii lor. Pe vremea când încă mai urma colegiul din Bucu-
reşti, era de ajuns să se gândească la o pariziancă, la pari-
ziancă în genere, că se şi excita şi era nevoit să se frece de

unul singur, încet şi cu multă plăcere. Mai târziu, îşi satis-
făcuse plăcerile în părţile din faţă ori din dos ale mai multor

fermecătoare românce. Dar îşi dădea bine seama că-i tre-
buia totuşi o pariziancă.