Într-o primăvară, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, Sumire1 s-a îndrăgostit pentru prima oară în viaţă. A fost o dragoste copleşitoare, ca o tornadă ce se năpusteşte peste o câmpie întinsă, trântind la pământ tot ce-i iese în cale, luând pe sus obiecte, distrugându-le, făcându-le praf şi pulbere. Fără să slăbească o clipă, tornada străbate apoi oceanul, pustieşte fără milă Angkor Wat, arde pădurile Indiei şi toţi tigrii lor, se transformă într-o furtună de nisip în deşerturile Persiei şi îngroapă o fortăreaţă exotică sub o mare de nisip. O dragoste monumentală. Persoana de care se îndrăgostise era cu şaptesprezece ani mai în vârstă ca ea şi era căsătorită. Mai mult decât atât, era femeie. Aici a început totul şi aici s-a sfârşit totul. Sau aproape totul. La vremea aceea, Sumire se lupta din răsputeri să devină scriitoare. Oricâte opţiuni i-ar fi pus la dispoziţie viaţa, pentru ea nu exista alt drum posibil. Hotărârea ei era de neclintit; nu era dispusă să facă nici un compromis, între viaţa ei şi crezul literar n-avea loc nici măcar un fir de păr. După ce a absolvit un liceu public din prefectura Kanagawa, s-a înscris la secţia de literatură a unei facultăţi particulare foarte la modă. Cu toate acestea, simţea că şcoala aceea nu e pentru ea. Facultatea „călâie, lipsită de spirit de aventură şi aplicaţie practică" o umplea de disperare. Pe majoritatea colegilor ei (printre care, de fapt, mă aflam şi eu) îi considera plictisitori şi mediocri, de mâna a doua. Din acest motiv, după al doilea an a înaintat o cerere de retragere de la cursuri şi dusă a fost. Ajunsese la concluzia că facultatea era o pierdere de vreme şi cred că, în realitate, aşa şi era. Totuşi, dacă mi se permite o generalizare mediocră, avem nevoie şi de o cantitate de lucruri inutile în viaţa noastră imperfectă. Dacă n-am avea parte de lucruri inutile, viaţa noastră şi-ar pierde până şi imperfecţiunea.