Dacă m-aș apuca de la bun început să vorbesc despre romane, ar fi un subiect mult prea vast, aşa că am să mă opresc mai întâi asupra romancierilor. E mai concret aşa și e foarte evident că de aici ar porni mai ușor discuţia. Dacă-mi permiteţi să spun pe șleau cum văd eu lucrurile, mulți dintre romancieri — desigur, nu toți — sunt niște oameni despre care nu se prea poate afirma că îmbină o fire plăcută cu o perspectivă nepărtinitoare. 

Apoi, din câte am văzut eu, sunt destui cei care nu au un temperament prea demn de laudă sau au tot felul de tabieturi şi de apucături ciudate. Nu în ultimul rând, cei mai mulți dintre scriitori — cam 92%, estimez, incluzându-mă și pe mine —, fie că o spun sau nu, cred cu tărie că ei au dreptate în ceea ce fac şi scriu, iar ceilalţi scriitori — cu mici excepţii neimportante — greșesc. Această convingere le guvernează viaţa de zi cu zi. Sunt foarte puţini cei care şi-ar dori să numere printre prieteni sau vecini asemenea indivizi, și o mărturisesc cu multă precauţie. 

Mai aud câteodată de scriitori care leagă între ei înfocate prietenii, însă eu unul tratez aceste poveşti cu oarecare suspiciune. Sigur că uneori s-o mai întâmpla și așa, dar nu cred că relaţia lor apropiată poate dura prea mult. Scriitorii sunt o specie fundamental egoistă și mulţi dintre ei au o mândrie şi un sentiment al rivalităţii foarte dezvoltate. Când aduci laolaltă mai mulți scriitori, rar merg lucrurile bine. Mi s-a întâmplat de câteva ori chiar mie. lată un exemplu faimos: în anul 1923, la Paris, Marcel Proust și James Joyce au fost oaspeţii unui dineu. Deși au stat aproape unul de celălalt, aproape că n-au schimbat o vorbă. Ceilalţi invitaţi aşteptau cu respiraţia tăiată să vadă ce ar fi putut discuta doi mari scriitori reprezentativi ai secolului XX, dar nu s-au ales cu nimic. Probabil că fiecare avea o părere prea bună despre sine. Se întâmplă destul de des.