M-am dus cu Marie în atelier. Shōko Akikawa a scos din geantă aceeași carte ca săptămâna trecută – cel puțin arăta la fel –, s-a așezat comod pe canapea și a început să citească. Părea complet absorbită de ea. Eram și mai curios ca data trecută să știu ce carte e, dar m-am abținut s-o întreb. M-am așezat ca și săptămâna trecută la doi metri depărtare de Marie. Singura diferență era că, de data aceasta, aveam în față șevaletul și pânza. Dar încă nu m-am atins de pensule și vopsele. Mă uitam pe rând la Marie și la pânza albă și mă gândeam în ce fel să o transpun „tridimensional” pe ea. Aveam nevoie de un soi de „poveste”. Nu era suficient doar să-i trasez trăsăturile și atât. Nu așa se creează o operă. N-ar rezulta decât o reproducere bine executată. Pentru mine era important punctul de plecare, și anume să descopăr povestea pe care s-o aștern pe pânză. Așezat pe taburet, i-am cercetat multă vreme chipul, dar Marie nu și-a ferit privirea. Mi-o întorcea fără ca măcar să clipească. Nu era o uitătură sfidătoare, dar vedeam în ea ceva care spunea cu hotărâre „eu nu dau înapoi”. Fiind frumoasă ca o păpușă, lumea tindea să-și facă o impresie greșită despre ea, dar de fapt era o fată foarte hotărâtă. Avea felul ei neclintit de a face lucrurile. Odată ce trăgea o linie dreaptă, n-o curba prea ușor. Dacă mă uitam bine, ceva din ochii ei îmi amintea de Menshiki. Observasem asemănarea aceasta și în trecut, dar tot m-a surprins. Aveau o sclipire stranie, pe care aș fi descris-o drept „flacără înghețată”. O scânteiere care emană căldură, dar în același timp și o răceală infinită. Mă ducea cu gândul la o piatră prețioasă, a cărei strălucire radia din miezul ei. În ea se încleștau două forțe, o dorință arzătoare proiectată către exterior și una interioară, care căuta desăvârșirea. Dar poate că felul în care o vedeam era influențat de ceea ce îmi dezvăluise Menshiki, și anume că era posibil să fie fiica lui. Poate că asta mă făcea să încerc inconștient să le găsesc puncte comune. În orice caz, trebuia să captez particularitatea acelui licăr din ochii ei. Era nucleul expresiei sale, elementul central care răzbătea prin chipul ei frumos conturat. Însă nu reușeam încă să găsesc contextul în care să-l transpun pe pânză. Dacă nu-l surprindeam cum trebuie, ochii aceia ar fi arătat doar ca două giuvaiere reci. Trebuia să aflu de unde izvora căldura din adâncul lor și încotro se îndrepta.