Memoria unui motiv. Cu Henri Bergson (1859-1941), ginditorulfrancez atit de influent in primele decenii ale veacului, s-a intimplat un fapt mai puţin obişnuit. Cea dintii lucrare publicată, Essai sur les donnees immediates de la conscience (1889), anunţă aproape În totalitate intuiţiile cu care autorul rămine distinct in literatura filosofică europeană. Mare parte din scrierile care au urmat' nufac decit să expliciteze, uneori in direcţii neaşteptate, obsesia timpurie a ginditorului. Dacă ar fi lăsat timpului doar această primă scriere. nu s-ar fi pierdut aproape nimic din diferenţa cu care atunci a scandalizat, ci doar amploarea unui dezinvolt exerciţiu al minţii. Bergson practică dintru inceput ceea ce va recunoaşte mai tirziu cu privire la natura filosofiei, anume că ea constă în inversarea direcţiei obişnuite a gîndiriF. Probabil că acesta a fost pariul său cu metafizica, violentarea continuă şi obstinată a unor habitudini intelectuale proprii occidentalului. 

Urmînd o cale inversă decit cea ratificată istoriceşte, el reconsideră întruna acele categorii în care s-a consumat bună parte a metafizicii de la Descartes încoace. Şi o face revenind la unul şi acelaşi motiv, intuiţia duratei, înţelegerea fluxului temporal propriu vieţii noastre interioare. Există în această privinţă o importantă mărturie: epistola din 1916 adresată lui Harald Hoffding. Ea s-a născut tocmai din insatisfacţia pe care i-a adus-o interpretarea propusă textelor sale. "După opinia mea - Îi va scrie Bergson interpretului - orice rezumat al vederi/ar mele le va deforma în ansamblul lor şi le va expune, prin însuşi acest fapt, multor obiecţii; dacă nu revine jără Încetare la ceea ce eu consider drept centru al doctrinei: intuiţia duratei. Reprezentarea unei multiplicităţi de penetraţie reciprocă, cu totul diferită de multiplicitatea numerică, reprezentarea unei durate eterogene, calitativă, creatoare, este punctul de unde am plecat şi la care am revenit constant "3.