Această carte reia o serie de idei pe care le-am prezentat în cadrul unora dintre lucrările mele anterioare, într-o încercare de a le dezvolta mai departe. În Fuga de libertate¹, m-am ocupat de problematica libertății, precum și de sadism, masochism și distructivitate; între timp, atât experiența clinică, cât și reflecția teoretică m-au condus înspre ceea ce cred a fi o mai profundă înțelegere a libertății, precum și a unor variate tipuri de agresivitate și distructivitate. Am ajuns să disting între diferite feluri de agresivitate aflate direct sau indirect în serviciul vieții, respectiv acea formă malignă a distructivității, necrofilia, care constituie o adevărată iubire de moarte, în opoziție cu biofilia, care reprezintă dragostea de viață. În Omul pentru sine², am pus în discuție problema normelor etice, pe baza cunoașterii noastre asupra naturii omului, și nu asupra revelațiilor sau legilor și convențiilor stabilite de om. În această carte, urmăresc mai departe problematica și pun în discuție natura răului și a alegerii dintre bine și rău. În cele din urmă, cartea de față reprezintă, într-o oarecare măsură, o lucrare complementară Artei de a iubi³. În timp ce principala temă din ultimul titlu amintit era capacitatea omului de a iubi, în cele ce urmează tema centrală va fi capacitatea sa de a distruge, narcisismul omului și fixația sa incestuoasă. Cu toate acestea, deși dezbaterea în jurul noniubirii va umple majoritatea paginilor, problema iubirii este și ea reluată într-un sens nou și mai larg, anume al iubirii de viață. Încerc să arat că iubirea de viață, independența și depășirea narcisismului formează un „sindrom de creștere“, opus „sindromului de descompunere“, format de iubirea de moarte, simbioza incestuoasă și narcisismul malign. Ceea ce m-a îndreptat înspre studiul acestui sindrom de descompunere nu a avut la bază numai experiența clinică, ci și evoluția socială și politică a ultimilor ani. Devine chiar mai presantă întrebarea de ce, în ciuda bunăvoinței și a deținerii de cunoștințe despre consecințele războiului nuclear, încercările de a-l evita sunt infime în comparație cu magnitudinea pericolului și a posibilității declanșării conflagrației, date fiind continuarea dezvoltării rapide a armelor nucleare, precum și menținerea războiului rece. Această îngrijorare m-a condus înspre studiul fenomenului de indiferență față de viață, în cadrul unei industrializări mecaniciste aflate într-o creștere constantă, în care omul este transformat într-un lucru și, ca rezultat, este stăpânit de angoasă și de o indiferență, dacă nu chiar ură, față de viață. 

Dar în afară de acestea, dispoziția marcată de violență care se manifestă sub forma delincvenței juvenile, precum și asasinarea președintelui John F. Kennedy necesită o explicație și o înțelegere, ca un prim posibil pas către schimbare. Se ridică întrebarea dacă ne îndreptăm înspre o nouă barbarie — chiar și în lipsa declanșării războiului nuclear — sau dacă este posibilă o renaștere a tradiției noastre umaniste. În afara problemelor menționate până aici, obiectivul acestei cărți este de a clarifica relația dintre conceptele mele psihanalitice și teoriile lui Freud. Nu am fost niciodată mulțumit de faptul de a fi clasificat ca aparținând unei noi „școli“ de psihanaliză, fie că este numită „culturalism“ sau „neofreudism“. Sunt de părere că multe dintre aceste noi școli, deși au dezvoltat noi înțelegeri valoroase, au și pierdut mult dintre cele mai importante descoperiri ale lui Freud. Cu siguranță că nu sunt un „freudian ortodox“. De altfel, orice teorie care nu se modifică de-a lungul a șaizeci de ani nu mai este, tocmai din această cauză, aceeași cu teoria originară a întemeietorului acesteia; este numai o repetiție fosilizată și, fiind o repetiție, este de fapt o deformare. Descoperirile fundamentale ale lui Freud au fost concepute într-un anumit cadru de referință filosofic, acela al curentului materialismului mecanicist, împărtășit de majoritatea oamenilor de știință de la începuturile acestui secol. Opinia mea este că dezvoltarea viitoare a gândirii freudiene necesită un cadru de referință diferit, anume cel al umanismului dialectic. În această carte, încerc să arăt că cele mai mari descoperiri ale lui Freud, aceea a complexului Oedip, a narcisismului și a pulsiunii de moarte, au fost sufocate de premisele sale filosofice și că, eliberate de acestea și transpuse într-un nou cadru de referință, aceste descoperiri devin chiar mai convingătoare și mai semnificative.⁴ Sunt de părere că acest cadru de referință al umanismului, caracterizat de impregnarea sa paradoxală cu un criticism neobosit, cu un realism neînduplecat și cu o credință rațională, este cel care va permite dezvoltarea roditoare a edificiului pentru care Freud a construit fundația.