Aceasta nu este o carte abstractă despre Dumnezeu și despre teologie. Nu încearcă să folosească vorbe mari ori modalități ingenioase de a reformula întrebări pentru a ne convinge că problemele noastre nu sunt, de fapt, probleme și că doar nouă ni se pare că sunt. Este o carte foarte personală, scrisă de cineva care crede în Dumnezeu și în bunătatea lumii și care și-a petrecut viața încercând să-i ajute și pe alții să creadă, un om care a fost silit de o tragedie personală să-și revizuiască tot ce fusese învățat despre Dumnezeu și căile Sale. Fiul nostru Aaron abia împlinise trei ani în ziua în care s-a născut Ariel, fiica noastră. Aaron era un copil inteligent și fericit, care, la nici doi ani, era capabil să identifice douăsprezece specii de dinozauri și putea să le explice cu calm adulților că dinozaurii au dispărut de pe pământ. Eu și soția mea începuserăm să ne îngrijorăm în privința sănătății lui când încetase să mai ia în greutate la vârsta de opt luni și când începuse să-i cadă părul după ce împlinise un an. Fusese consultat de medici renumiți, care îi puseseră diagnostice complicate și ne asiguraseră că fiul nostru avea să fie foarte mic de înălțime, dar în rest se va dezvolta normal. Cu puțin înainte de nașterea fiicei noastre, ne mutaserăm de la New York într-o suburbie a Bostonului, unde eram rabinul congregației locale. 

Descoperisem că medicul pediatru din cartier studia problemele de dezvoltare ale copiilor, așa că i-l prezentasem pe Aaron. Două luni mai târziu – în ziua în care s-a născut fiica noastră –, medicul respectiv a vizitat-o pe soția mea la spital și ne-a spus că afecțiunea fiului nostru se numește „progerie“ sau „îmbătrânire rapidă“. Ne-a mai spus că Aaron nu va depăși un metru înălțime, că nu va avea păr pe corp și pe cap, că va arăta ca un bătrânel, copil fiind, și că va muri în adolescență. Cum poate cineva să facă față unei asemenea vești? Eram un tânăr rabin și, lipsit de experiență, travaliul suferinței nu-mi era la fel de familiar pe cât avea să-mi devină cândva, iar în acea zi am resimțit acut o senzație profundă și dureroasă de nedreptate. Nu avea logică. Fusesem un om bun toată viața. Încercasem să fac ceea ce era drept în ochii lui Dumnezeu. Mai mult de atât, duceam o viață mai pioasă decât majoritatea cunoscuților mei, oameni care aveau familii mari, sănătoase. Credeam că urmez învățăturile lui Dumnezeu. Cum de i se putea întâmpla așa ceva familiei mele? Dacă Dumnezeu exista cu adevărat, dacă era câtuși de puțin corect, cum de putea să-mi facă așa ceva? Chiar dacă reușeam să mă conving că meritam această pedeapsă pentru vreun păcat comis în mod inconștient din neglijență sau mândrie, de ce trebuia să sufere Aaron? Era un copil de trei ani, inocent, fericit și sociabil. De ce trebuia să se confrunte cu suferința fizică și emoțională zi de zi, pentru tot restul vieții sale? De ce să se uite toată lumea la el și să fie arătat cu degetul oriunde ar fi mers? De ce era condamnat să ajungă la adolescență, să-i vadă pe ceilalți de vârsta lui mergând la întâlniri și să-și dea seama că el nu va deveni niciodată soț sau tată? Pur și simplu nu avea sens.