Spune-mi Ishmael. Cu câţiva ani în urmă, nu contează câţi anume, neavând decât câţiva bănuţi în buzunar şi nimic de făcut pe uscat, mă hotărâi să colind mările şi să văd întinderile de apă ale Pământului. Aşa fac mereu când vreau să alung plictisul şi să-mi pun sângele-n mişcare. Când zâmbetul de pe buze prinde a se schimonosi batjocoritor şi sufletul îmi îngheaţă ca într-o lună rece şi jilavă de noiembrie, când mă trezesc oprindu-mă lângă vreo casă funerară sau în coada vreunui cortegiu, dar mai ales atunci când gândurile negre mă copleşesc de-mi vine să ies în stradă şi să dobor cu bună ştiinţă pălăriile celor ce-mi ies în cale, atunci socotesc că a venit vremea să plec pe mare cât mai repede cu putinţă. În loc să-mi pun ştreangul de gât sau, ca filosoful Cato, să mor de propria-mi sabie, eu mă îmbarc liniştit pe o corabie. De altfel, nu e lucru de mirare. Toţi oamenii, deşi poate nu-şi dau seama, nutresc la un moment dat în viaţa lor aceleaşi sentimente faţă de mare. Priveşte oraşul-insulă Manhattan, cu cingătoarea lui de porturi ca insulele indiene împrejmuite de corali, cum e înconjurat de undele negoţului! Şi-n stânga, şi-n dreapta, străzile te duc spre apă. Docurile sunt bateria de unde-şi trage oraşul forţa. Aici, măreţul şi nobilul oraş e răcorit de briză şi spălat de valuri ce nu se văd de pe continent. Priveşte spectacolul talazurilor ce lovesc înspumate malul! Plimbă-te prin oraş într-o după-amiază plăcută de sâmbătă. Mergi de la Corlears Hook la Coenties Slip şi de acolo mergi spre miazănoapte pe Whitehall. Ce se vede? 

Ca nişte santinele împrăştiate prin oraş vezi oameni înţepeniţi in visele lor marine. Unii se sprijină de stâlpi sau stau cocoţaţi pe chei, alţii privesc peste parapetul navelor chinezeşti sau din vârful catargului, aruncând ocheade orizontului oceanic. Dar aceştia sunt oameni ai uscatului, ce în restul zilelor zac în închisorile lor de cherestea şi mortar, legaţi de tejghele, ţintuiţi de scaune şi înlănţuiţi de birouri. Te întrebi atunci: cum vine asta? S-o fi uscat Pământul? Ce caută aici? Priveşte cum se apropie mulţimi ce se îndreaptă cu pasul hotărât spre apă, de parcă toţi sunt chitiţi să se arunce, căci doar pe malul ud găsesc alinare. S-au săturat să lâncezească la adăpostul hangarelor de ici şi colo şi simt nevoia să se apropie de apă, mai-mai să cadă-n ea. Iată-i cum vin: o puzderie de oameni ce pornesc de pe uscat, de pe străduţe şi alei, din nord, est, sud şi vest şi se adună toţi aici. Spunemi, oare vraja magnetică a busolelor de pe vase îi cheamă laolaltă? Să zicem că te găseşti la ţară, într-un ţinut acoperit de lacuri. Apucă ce cale doreşti şi vei vedea că te va duce într-o vale şi că vei poposi lângă un pârâu. Aceasta e magia. Chiar şi cel mai aiurit om, lăsat în voia minţii lui şi mergând fără direcţie, te va duce fără greş lângă apă, asta dacă se găseşte apă în preajmă. Dacă te afli pierdut şi însetat în marele deşert american, încearcă acest experiment, dacă se întâmplă să ai în caravană un profesor de metafizică deoarece, după cum se ştie, apa şi meditaţia sunt unite pe veci.