Monumentul eroilor este înconjurat de trandafiri. Un hăţiş de
trandafiri. Crescuţi atât de sălbatic, încât sufocă iarba. Florile sunt
albe şi strâns răsucite, ca şi cum ar fi de hârtie. Foşnesc. Se
luminează. În curând se face ziuă.
În fiecare dimineaţă, când merge singur pe strada care duce la
moară, Windisch mai adaugă o zi. În faţa monumentului eroilor, el
numără anii. La primul plop de pe marginea drumului, acolo unde
bicicleta intră întotdeauna în aceeaşi hârtoapă, el numără zilele. Iar
seara, când închide moara, Windisch mai numără încă o dată anii şi
zilele.
Vede de departe trandafirii mărunţi şi albi, monumentul şi
plopul. Iar când e ceaţă, albul trandafirilor se confundă cu albul
pietrişului. Windisch trece prin el. Windisch are faţa umedă şi nu se
opreşte până nu ajunge acolo. De două ori la rând, hăţişul de
trandafiri a avut spinii uscaţi, iar buruienile de dedesubt au fost
ruginite. De două ori la rând, plopul a fost atât de golaş, încât
lemnul său părea aproape frânt. De două ori a fost zăpadă pe drum.
Windisch numără doi ani în faţa monumentului şi două sute
douăzeci şi una de zile în hârtoapa din faţa plopului.
În fiecare zi în care Windisch este zdruncinat de acea hârtoapă,
el îşi spune: „A venit sfârşitul". De când vrea să emigreze, Windisch
vede sfârşitul peste tot în sat. Şi timpul încremenit pentru cei care
vor să rămână. Şi, dincolo de sfârşit, îl vede pe paznicul de noapte
rămânând aici.
Abia după ce Windisch a numărat două sute douăzeci şi una de
zile şi a tot fost zdruncinat de hârtoapă, coboară de pe bicicletă
pentru prima dată. Sprijină bicicleta de trunchiul plopului. Păşeşte
cu zgomot. Din curtea bisericii se înalţă porumbei sălbatici. Sunt gri
ca lumina. Doar larma îi face altfel.
Windisch îşi face cruce. Clanţa uşii este udă. I se lipeşte de
mână. Uşa bisericii este încuiată. Sfântul Anton stă dincolo de
perete. El are în mâini un crin alb şi o carte maronie. Este încuiat
înăuntru.