Exploratorul Timpului (deoarece astfel mi se pare potrivit să-l numim) expunea în faţa noastră o teorie destul de nebuloasă. Ochii lui cenuşii clipeau strălucitori, iar obrazul, de obicei palid, îi era acum aprins şi însufleţit. Focul ardea viu, iar lumina domoală a lămpilor incandescente, de forma unor crini de argint, urmărea micile bule de aer ce licăreau şi umblau de colo-colo prin paharele noastre. Scaunele, meşterite chiar de gazda noastră, mai mult ne îmbrăţişau şi ne mângâiau, decât ne acceptau docile, şi domnea acea atmosferă de voluptate de după cină, când gândul pluteşte în voie, eliberat dintre hotarele preciziunii. Şi în timp ce noi şedeam, leneşi, admirând seriozitatea cu care dezbătea acest nou paradox (cum îl consideram noi) şi fecundele lui posibilităţi, Exploratorul Timpului — subliniind cu arătătorul întins punctele esenţiale — ne-a pus problema astfel: 

— Trebuie să mă urmăriţi cu atenţie. Voi fi obligat să combat una sau două idei, care sunt aproape universal acceptate. Geometria, de exemplu, pe care aţi învăţat-o la şcoală, se bazează pe o concepţie greşită. 

— Oare nu e cam mult pentru început? zise Filby, un om cu părul roşcat, căruia îi plăceau argumentele. — Nu am intenţia să vă cer acceptarea vreunei idei fără o bază raţională. Imediat veţi fi de acord şi 5 dumneavoastră cu atât cât îmi este necesar. Ştiţi desigur că o linie geometrică, o linie de grosime zero, nu are o existenţă reală. Este ceea ce aţi învăţat, nu-i aşa? La fel şi planul geometric. Lucrurile acestea sunt simple abstracţiuni. 

— Este adevărat, zise Psihologul. 

— Tot astfel, având numai lungime, lăţime şi înălţime, un cub nu poate să aibă o existenţă reală. 

— Aici am o obiecţie, zise Filby. Un corp solid poate să existe în mod cert. Toate obiectele reale... 

— Aşa crede majoritatea oamenilor. Dar aşteptaţi o clipă. Poate să existe un cub în mod instantaneu? 

— Nu înţeleg, zise Filby. — Este cu putinţă ca un cub, care nu are nici un fel de durată în timp, să aibă o existenţă reală? Filby căzu pe gânduri. 

— E limpede, continuă Exploratorul Timpului, orice corp real trebuie să se întindă în patru direcţii: trebuie să aibă Lungime, înălţime şi 

— Durată. Dar, dintr-o infirmitate naturală a organismului nostru, pe care am să v-o explic îndată, suntem înclinaţi să nu ţinem seamă de acest fapt. Există, în realitate, patru dimensiuni: trei pe care le numim cele trei planuri ale Spaţiului, şi o a patra 

— Timpul. Există, totuşi, şi tendinţa de a se stabili o distincţie artificială între primele trei dimensiuni şi ultima, deoarece, din întâmplare, conştiinţa noastră se mişcă cu intermitenţă de-a lungul ultimei dimensiuni într-o singură direcţie, de la începutul până la sfârşitul vieţii.