M-am ridicat, Pentru o clipă, imaginea Gloriei mi-a trecut prin faţa ochilor şi am revăzut-o acolo, pe banca de pe debarcader. Glonţul tocmai o lovise într-o parte a capului; sângele nici măcar nu începuse să curgă. Străfulgerarea împuşcăturii încă îi mai ilumina chipul Totul fusese atât de simplu. Era complet destinsă, complet liniştită. Impactul glonţului îi răsucise un pic capul; n-o vedeam chiar perfect din profil, dar îi zăream suficient de mult din buze şi din faţă ca să-mi dau seama că zâmbea. Procurorul s-a înşelat când a spus juriului că a murit în chinuri, fără niciun prieten alături, doar cu ucigaşul ei nemilos, singură în noaptea neagră, la marginea Pacificului. S-a înşelat cu desăvârşire. N-a murit în chinuri. Era destinsă, liniştită şi zâmbea. Şi era prima dată când o văzusem zâmbind. Atunci cum să fi murit în chinuri? Şi nu era adevărat că n-avusese niciun prieten alături. Eu eram prietenul ei cel mai bun. Eram singurul ei prieten. Atunci cum să fi murit fără niciun prieten alături?

Ce-aş putea să zic?… Toată lumea din sală ştia că eu o omorâsem, iar singura persoană care ar fi putut să mă mai ajute în vreun fel era moartă la rându-i. Aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut decât să mă uit la judecător şi să clatin din cap. Nu puteam să dovedesc nimic. — Cere clemenţa tribunalului, mi-a zis Epstein, avocatul din oficiu care mă reprezenta. — Aţi spus ceva? a-ntrebat judecătorul. — Onorată instanţă, a zis Epstein, implorăm clemenţa tribunalului. Băiatul acesta recunoaşte că a omorât-o pe victimă, dar trebuie să spunem că-i făcea un serviciu… Judecătorul a izbit cu ciocanul în pupitru, cu ochii-n ochii mei.