— Ia-o într-acolo, spre pădurice! Nici nu ştii ce interesant e să treci cu barca printr-o pădure! Miron, lunganul, ţinându-se voiniceşte cu mâinile de borduri, se chircise pe fundul bărcii scobite dintr-un trunchi. Sta atât de ghemuit, încât genunchii mai, mai să-i atingă vârful nasului. Când arătase spre pădure, ridicase braţul, ba chiar se şi săltase puţin. Bărcuţa se clătină. — Ce te tot foieşti atât? Vezi să nu… Viktor, care stătea în picioare la cârmă, nu apucă să-şi termine vorba, căci, pierzându-şi echilibrul, se întinse ca un caraghios cât era de mare, pe fundul bărcii, care se clătină şi mai avan şi luă apă. Băieţii se lungiră şi rămaseră nemişcaţi pe fundul ei ţinându-şi suflarea, şi până la urmă bărcuţa se linişti. Fundul îi era însă plin de apă. — Vezi ce-ai făcut? îşi dojeni Viktor prietenul. Cine dracu' te-a pus să te ridici? Acum scoate apa! — Ba s-avem iertare! De vină eşti tu, nu eu! se burzului Miron. Ai vrut să-ţi dai aere, să zici, adică, priviţi, mă rog, ce bine ştiu eu să conduc nenorocita asta de barcă! — Şi aş fi condus-o, dacă stăteai liniştit! — Am stat, numai că tu uiţi că barca noastră nu e barcă, ci albie! De ce te-ai sculat în picioare? Miron vru să se ridice iar. — Dar bărcuţa începu din nou să se clatine. — N-ai de gând să te astâmperi? strigă ameninţător Viktor. Dacă vrei să te îneci, n-ai decât! Eu însă n-am poftă să mor încă! Miron păru încurcat. — Lasă asta – spuse el împăciuitor. Mai bine să scoatem apa. — Dar cu ce s-o scoatem? Ai luat căuşul? — Nu. Dar tu? — Cine s-ar fi gândit că buturuga asta o să ia apă! — Fii serios! Apa n-a intrat pe jos. A intrat pe sus, când s-a aplecat barca… Stăteau nemişcaţi unul în faţa altuia, ca doi cocostârci în cuib, şi se uitau când în fundul bărcii, unde apa era cam de patru degete, când unul la altul. Marginile bărcuţei, care şi aşa nu erau prea săltate deasupra valurilor, parcă se lăsaseră şi mai mult în apă. Acum, orice mişcare a călătorilor devenea şi mai primejdioasă. De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, apa se întindea ca o mare învolburată. În urmă, abia se mai întrezărea malul de unde plecaseră călătorii noştri, iar în faţă, hăt departe, începea să se desluşească pădurea spre care arătase Miron. Vara, la hotarul ei se termina lacul şi începea o mlaştină de netrecut, acoperită însă acum toată de ape. Părea o întindere nesfârşită de apă şi pe tot acest pustiu, numai ici colo se iţeau pîlcuri de tufe sau câte un copac singuratic, stingher. Era cald şi plăcut. Sub soarele de primăvară, copacii înverziseră. Era a doua revărsare de ape în Polesia. Prima avusese loc cu o lună în urmă, cu sloiuri de gheaţă şi brumă. După aceea, vreme de aproape două săptămâni fusese o adevărată primăvară călduroasă. Apa intrase aproape cu 2 totul în pământ. Dar se porniseră iar ploile şi lapoviţa. De o săptămână, însă, conteniseră şi ele, iar în unele locuri oamenii începuseră să are şi să semene. Numai în vale mai stăruia apa ce se aduna din ţinuturile dimprejur, mai ales dinspre miazănoapte. Tocmai atunci nimeriseră aici călătorii noştri, doi băieţi de o seamă, care, împreună aveau, cam treizeci şi cinci de ani. Băieţii se deosebeau foarte mult unul de altul, ca înfăţişare şi mai ales ca fire. Miron era slab, deşirat, cu ochii albaştri şi nas vulturesc, ascuţit, cu păr lung, bălai. Viktor, dimpotrivă, era scund, îndesat, cu păr negru şi faţa rotundă, cam teşită. Miron, liniştit şi chibzuit, nu se pripea niciodată. În schimb Viktor era vioi şi neastâmpărat ca argintul viu. Gata să se ia la harţă oricând şi pentru orice, nu puteau trăi totuşi unui fără altul. Erau amândoi elevii unei şcoli tehnice, într-unul din oraşele regionale din Bielorusia, fiind în acelaşi timp membrii cei mai activi ai cercului istorico-geografic al regiunii. Poate că tocmai pentru că se născuseră şi crescuseră amândoi în oraşul acela, îi interesa atât de mult istoria şi geografia regiunii.