Colecţia de faţă — câteva studii de critică şi istorie literară scrise între 1901 şi 1908 — este ediţia a doua a volumului publicat în 1909 şi epuizat înainte de război. “Literatura actuală“, de care e vorba în diverse articole, este, aşadar, aceea din prima decadă a secolului actual, iar “literatura imediat anterioară“ — aceea de la sfârşitul secolului trecut. Două articole din ediţia I au trecut în volumul Note şi impresii, apărut în 1920 şi epuizat de câţiva ani. În schimb, am tipărit aici un articol despre Vasile Cârlova, scris mai târziu. E aproape de prisos să mai adaug că astăzi aş fi justificat altfel — îmi închipuiesc că mai bine — ideile din articolele acestea vechi şi că unor fapte — văzute de la altă distanţă şi cu alţi ochi — le-aş fi dat acum alte proporţii. Dar un scriitor nu poate — şi nu trebuie — să scrie totul din nou în fiecare an. E dator, cel mult, să-şi trateze vechea operă ca un manuscris în care mai are de făcut unele îndreptări înainte de a fi dat la tipar. Încă două cuvinte. În acest volum am făcut unele constatări care, într-un sfert de secol, au devenit oarecum de domeniu public. Cititorul va ţine seamă de această împrejurare şi nu va pune în sarcina mea şi această scădere a volumului de faţă.

Acum, când viaţa românească trece prin tot felul de crize, când curentele politice şi literare de ieri dispar sau iau o nouă direcţie, cred că nu e în afară de orice actualitate a se vorbi încă o dată de influenţa exercitată de Eminescu asupra literaturii noastre. Curentul eminescian moare, şi acum suntem într-o mai bună poziţie pentru a-l defini şi explica din pricina suficientei perspective în timp. Poetul care a cântat „floarea albastră” e la apus, şi pe cerul literaturii româneşti răsare o altă poezie, pe care, cu acest prilej, ne vom încerca să o caracterizăm... Într-o frumoasă conferinţă (Curentul Eminescu), dl Vlahuţă a explicat eminescianismul prin influenţa fascinantă a cuvintelor şi rimelor maestrului. Deci, prin influenţa formei lui Eminescu. Explicaţia dlui Vlahuţă nu ni se pare satisfăcătoare. Noi credem că fenomenul în discuţie nu poate fi explicat prin influenţa formei, pentru că forma nu poate fi separată de fond. Această separare este o abstracţie a minţii noastre. Cugetarea ar fi imposibilă fără abstracţii. Natura ne dă fapte individuale. Mintea, spre a nu fi înecată de noianul acestor fapte, caută să pună o ordine în ele şi le clasifică. O clasă însă este o abstracţie, e rezumatul însuşirilor comune posedate de cazurile individuale. Cuvântul „trandafir” denumeşte o clasă, nu un individ. El denumeşte suma însuşirilor comune tuturor trandafirilor. Dar există o abstracţie şi mai... abstractă: dacă considerăm o singură însuşire comună unor lucruri, de exemplu însuşirea de „roş” a trandafirilor, a sângelui, a jăraticului etc., ajungem la abstracţia „roşaţă”, căreia nu-i corespunde absolut nimic în realitate. Nu există „roşaţă” în natură, există corpuri roşii. Omul însă a fost întotdeauna mistificat de acest produs al propriei sale minţi. Întotdeauna a fost aplecat să creadă că în dosul cuvântului se găseşte o realitate de sine stătătoare. Aceasta e originea entităţilor, a celei mai mari piedici ce s-a pus în calea progresului ştiinţific şi filozofic. Credinţa că într-o operă de artă forma şi fondul sunt două lucruri deosebite e de aceeaşi natură, este credinţa în entităţi, este credinţa în existenţa separată a „sângelui” şi a „roşeţei sângelui”. Deosebirea dintre formă şi fond, adaptare a inteligenţei noastre spre a pune o ordine în judecarea problemelor relative la artă, a ajuns să fie luată drept reală, ca şi cum ar corespunde unei deosebiri chiar în natura lucrului. Şi fiindcă numai atunci putem vorbi fără primejdie de abstracţii când ştim că nu-s entităţi, va trebui să avem mereu în vedere că forma şi fondul sunt pure abstracţii ale gândirii noastre.