Să citim pe îndelete fragmentul Nici… Nici… (Neti… Neti) din Arta fugii, rod al nopţilor de insomnie metafizică prin care adolescentul Culianu ieşea din timp şi fugea din lume, suspendat cu voluptate în postulate cvasiaporetice: „Unul dintre paradoxuri este că mă aflu în situaţie cu ceea ce nu există. Al doilea, că mă definesc doar în raport cu ceea ce nu sunt, într-o formă logică negativă care sună aşa: nu sunt ceea ce nu sunt. Termenul unei tetraleme imaginare nu poate fi eludat, deoarece eu într-adevăr sunt ceea ce nu sunt. […] Aşadar misticul inexistent poate avea ca aserţiune despre sine doar aceasta: sunt ce sunt, dar nu sunt. Misticul este ce este dar nu este. Definirea mea devine de astă dată: nu sunt ceea ce nu este. Forma e a unei aporii teologice. Dumnezeu se defineşte în raport cu lumea dar nu este lumea. Dumnezeu este ceea ce nu este. […] Dumnezeu este completarea a ceea ce nu sunt. Eu nu sunt ce nu este, dar El este ce nu este. Eu nu sunt El, El este ceea ce nu sunt eu.“ Suntem, poate, în Iaşii anilor 1965-66, dar înclin să cred că, mai degrabă, în Bucureştii studenţiei din 1967-1972, atunci cînd fiinţa lui Culianu se forjează la flacăra Esoteriei în eliadesca mansardă de lîngă Lacuri, dublînd erudiţia cu senzualismul şi asceza solitudinii cu excesele „grupului de şapte“1. 1971, să zicem. Cum, oare, atunci, să te abţii de a compara textul de mai sus cu începutul Sărmanului Dionis, textul studentului vienez Eminescu, scris prin vara lui 1871, cu exact un veac înainte? „…şi tot astfel, dacă închid un ochi văd mîna mea mai mică decît cu amîndoi. De-aş avea trei ochi aş vedea-o şi mai mare, şi cu cît mai mulţi ochi aş avea cu atîta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrîndu-şi proporţiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. […] În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.“ Şi alt Culianu, din Apoteoza omului gotic: „Nu mai ştiu dacă voi muri vreodată, nu mai ştiu dacă sunt om ori scoică, nu mai ştiu nici măcar – grozavă blasfemie – dacă nu sunt cumva un ghimpe nemuritor al rozei mistice, adorată de perşi şi văzută de mine acum un secol şi jumătate într-o vatră de alambic. […] Sunt uscat şi singur ca rămăşiţele unui foc. […] Dumnezeu e un Trandafir de foc care se zbate în spasme. […]

Mă numeam Geronimo Rossi, născut în anul 1541 la Ravenna. […] Cea mai ascuţită amintire a gîndurilor de atunci este: siguranţa că trupul meu e arbitrar, că nu exist pentru prima oară, dar pentru prima oară mă aflu în acest trup, că nu pot să mor, ci doar să înlocuiesc acest trup… De la optsprezece ani am fost dat în grija magistrului Bartolomeo de Florentia…“ Cum să nu-l străvezi în filigran pe Dan-Dionis, „pierdut în infinitatea sufletului pînă în acea fază a emanaţiunii care se numeşte epoca lui Alexandru cel Bun“? Roza de foc la 1971, „centrul de jăratic al cărţii“, la 1871. Ruben într-o parte, magistrul Bartolomeo în cealaltă. „Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţei e un regizor a cărui esistenţă n-o putem esplica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul şi reapar iarăşi? […] Şi nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă cari să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce demult nu mai esistă?“ La 1871, romanticul student vienez Eminescu era absorbit de vis, himerism, arhei, ştiinţe oculte, Ahasver, vălul lui Isis, alchimie şi astrologie, ca şi de – în formula călinesciană – „palingenezia integrală şi geometrică, în virtutea căreia lumea spirituală, adică singura reală, rămîne mereu aceeaşi, cu schimbarea numelor şi a obrazelor“. La 19712, romanticul student bucureştean Culianu a absorbit deja toată acea „lume“ eminesciană, îi dublează pe Schopenhauer cu Jung, pe Kant cu Kierkegaard, pe Gautier cu Borges, Plotin, Ficino, Barbey d’Aurevilly (vezi motoul de la O răzbunare), Leopardi, I Ching-ul (vezi între altele, Oglinda ovală) şi îl strecoară jucăuş pe bătrînul Euthanasius în fiinţa ca un palimpsest a studentului Dimitrie Arion (Moartea şi fata), cel care caută nesăţios prilejuri „să-şi satisfacă plăcerea de a şedea într-un cimitir“. Nimic macabru în această plăcere, se grăbeşte scriitorul să adauge. „N-ar dori să fie considerat cinic, ci doar atît: desăvîrşit împăcat cu această viitoare transmigraţie a sa în pămînt, apă, aer, foc, Lună şi Soare, ba chiar cu inevitabila desuetudine a epitafului său, pe care se amuza uneori să-l extragă din diferite texte: Upanişade sau Filon din Alexandria. Exagerînd puţin, ar putea spune chiar că tot ceea ce învaţă, memorează şi tot ceea ce îl minunează este în ultimă instanţă menit a-i servi drept luminos epitaf.“ „Narcoză albă“ – iată esenţa personajului. „Deşi era îngreuiat de somnul sevelor şi de nălucirea unor cîntece aeriene, de mirosul florilor şi zumzetul roiurilor, a pornit să cerceteze mormintele numai ca să nu se lase posedat pe de-a-ntregul de acel fatum loci care îl prindea în tentacule de uluire plăcută, fără spaimă.“ Cimitirul narcozelor albe, noua insulă a lui Euthanasius…