Soarele îl trezise din somn pe Genaios. Avea o lumină pe pleoape din razele ce se stecuraseră în casă. Tânărul îşi frecă ochii şi sări din pat. Primăvara strălucea pe cerul albastru al Atenei. Era semn de plecare. Genaios se simţea abătut şi cuprins de o mare părere de rău la gândul că trebuia să ia drumul lung al apelor şi, cu cea dintâi corabie, să pornească spre furtunosul Pont.

În faţa lui se desfăşura priveliştea de care nu s-ar fi despărţit niciodată. În fund, spre miazăzi, pe Acropole, templele albe, ca un pumn de zaruri uriaşe. Sub clinele de stâncă, printre lauri şi enuperi, fântâna Klepsidrei, vecină cu întunecatele grote ale lui Apollon şi Pan, iar în dreapta, şoseaua zgomotoasă ce ducea la Pireu, încărcată de pulbere grea de marmură măcinată, neodihnită nici ziua, nici noaptea, de pasul catârilor şi truda cărăuşilor. Atena era în plină strălucire. Abia nouă ani despărţea clipa aceasta a unei noi primăveri de anul năprasnic al morţii lui Pericles1 , care fusese şi acela în care Genaios se dăruise cu totul bucuriei de a fi ascultat prima dată Oedip rege al lui Sofocles. Acum, în jurul lui Genaios se trezise de mult întregul Kerameikos, agitatul şi vestitul cartier al olarilor. Se auzeau mugind foalele cuptoarelor şi strigătul mânios al stăpânilor. Câteodată răsuna câte o palmă, o înjurătură şi răzbătea un vaiet. 

Aşa aflai că se lucrează mereu în atelierele de unde ieşeau vestitele vase cu figuri roşii, mândria Atenei. Pentru că era vad bun, tânărul Genaios alesese în Kerameikos locul de negoţ al întreprinderilor tatălui său, Genaios cel bătrân, armator şi negustor bogat în Histria pontică. Priceput tot atât de bine la aprigă luptă de tocmeală, cât şi la filosofie, tânărul conducea el însuşi negustoria ateniană a tatălui său. Dădea comenzi de cu vreme olarilor vestiţi şi mai ales neîntrecutului Duris, prietenul său; oprea din recolta nouă de vin şi untdelemn încărcăturile de amfore din Thasos şi Rhodos; schimba, după împrejurări, piloţii şi echipajele de pe corăbiile din portul Pireu ale bătrânului armator şi pregătea călătoria din primele zile de primăvară înspre Histria2 . În filosofie, Genaios cel tânăr era învăţăcelul lui Heraclit din Efes. Pentru el, ca şi pentru dascălul său, lumea era într-o neîncetată curgere şi schimbare. Zeii nici nu-l înfricoşau, nici nui aprindeau vreo nădejde, pentru că nu credea în ei. Îi plăcea însă să privească templele armonioase şi statuile cu palide culori. Ceea ce strângea în Genaios cel tânăr toate puterile sufletului şi stârnea clipa adâncă în care alţii aduceau jertfe pe altarele fumegânde era pilda lui Heraclit despre lume, cu râul şi apa. Ca un râu în albia lui, lumea rămânea aceeaşi, în vreme ce apa era mereu alta, în trecerea ei. Gândul acesta mulţumea întrebările fiinţei sale, dar îl şi înfiora. El îl chema în orice împrejurare şi oriunde.