Nu dramele mi-au lipsit din viaţă, am material din belşug ca să scriu, totuşi ziua de 7 ianuarie mă găseşte neliniştită. Azi-noapte n-am putut să dorm, vântul urla printre stejari şi zgâlţâia ferestrele casei, încununare a diluviului din ultimele săptămâni. Mai multe cartiere din comitat s-au inundat cu totul, pompierii nu mai pridideau cu acest dezastru de proporţii, oamenii ieşeau în stradă, în apa până la brâu, încercând să salveze ce puteau din calea torentului. Pe bulevardele principale plutea mobilă, câteva animale de companie zăpăcite aşteptau să fie salvate de pe capota maşinilor scufundate, în timp ce reporterii imortalizau din elicopter scenele acestei ierni din California, care semăna mai curând cu un uragan din Louisiana. Au fost cartiere în care nu s-a putut circula cu zilele, iar când ploaia a stat şi s-a văzut magnitudinea pagubelor, au fost aduşi imigranţi latino care s-au apucat să scoată apa şi gunoiul cu mâinile goale. Casa noastră, cocoţată pe o colină, primeşte din plin vântul ce îndoaie palmierii şi uneori smulge din rădăcini copacii mai orgolioşi, care nu-şi pleacă fruntea, în schimb e la adăpost de inundaţii. Câteodată, în toiul furtunii, valurile capricioase acoperă unicul drum de acces: atunci, claustraţi, privim de sus spectacolul neobişnuit al golfului furios.