O scrisoare mi-a schimbat viaţa. O așteptasem toată ziua, ascunsă în magazia veche a olarului, departe de tía Lorena și de cele două fete ale ei, dintre care pe una o iubeam, iar cealaltă nu mă iubea ea pe mine. Ascunzătoarea abia stătea în picioare, fiind veche și dărăpănată; o pală de vânt mai puternică ar fi putut să o pună cu totul la pământ. Lumina aurită a după-amiezii își croia cu forța drum prin fereastra murdară. M-am încruntat și am bătut cu creionul în buza de jos, încercând să nu mă gândesc la părinții mei. Scrisoarea avea să ajungă abia peste o oră. Asta dacă avea să ajungă. Am aruncat o privire carnetului pentru schițe, pe care îl țineam rezemat de genunchi, și m-am așezat mai confortabil în cada veche de porțelan. Mă învăluiau rămășițe de magie veche, însă abia le simțeam. Vraja fusese aruncată cu mult timp în urmă, iar cada trecuse prin prea multe mâini ca să mă mai poată ascunde cu totul. Acesta era necazul cu majoritatea obiectelor atinse de magie. Urmele vrăjii aruncate inițial erau slabe și păleau încetul cu încetul de fiecare dată când un lucru trecea de la o persoană la alta. Dar asta nu-l oprea pe tatăl meu să colecționeze cât mai multe obiecte alterate de magie. Conacul era plin de pantofi vechi din tălpile cărora creșteau fiori, de oglinzi care cântau când treceai pe lângă ele și de cufere care răspândeau baloane de săpun ori de câte ori erau deschise. Afară, verișoara mea mai mică, Elvira, mi-a strigat cu putere numele. Țipătul ei ascuțit, deloc potrivit pentru o domnișoară, nu i-ar fi fost cu siguranță pe plac mătușii Lorena. Ea încuraja tonurile moderate. Bine, asta în cazul în care nu era ea cea care vorbea. Glasul mătușii mele putea atinge un număr uluitor de decibeli. Adesea îndreptați spre mine. 

— Inez! a strigat Elvira. Mă aflam într-o stare prea nefericită pentru a putea face conversație. M-am afundat mai adânc în cadă, în timp ce zgomotele făcute de verișoara mea în jurul căsuței din lemn se auzeau tot mai tare. Mi-a strigat din nou numele, căutându-mă prin grădina luxuriantă, pe sub ferigi dese și în spatele lămâiului. Dar am rămas tăcută, în caz că Elvira era însoțită de sora ei mai mare, Amaranta. Verișoara mea mai puțin îndrăgită, care nu avea niciodată vreo pată pe rochie ori vreo buclă nelalocul ei. Care nu țipa niciodată și nu rostea niciun cuvânt pe un ton ridicat. Prin fantele pereților din lemn am zărit-o pe Elvira călcând în picioare rondurile nevinovate de flori. Mi-am înăbușit râsul când a nimerit într-un ghiveci cu crini, bombănind o înjurătură pe care știam că mama ei nu ar aprecia-o. Tonuri moderate și fără înjurături. Chiar ar trebui să mă arăt înainte să își murdărească încă o pereche de pantofi delicați din piele. Dar, până când nu ajungea poștașul, nu aș fi fost o companie plăcută pentru nimeni. Trebuia să sosească din clipă în clipă cu corespondența. Era cu putință ca, în sfârșit, azi să fie ziua în care urma să primesc răspuns de la mamá și papá. Tía Lorena voise să mă ia cu ea în oraș, dar eu nu-mi doream să merg, așa că rămăsesem ascunsă toată dupăamiaza, în caz că m-ar fi forțat să ies din casă. Părinții mei le aleseseră pe ea și pe cele două verișoare ale mele să-mi țină companie pe durata călătoriilor lor îndelungate, de câteva luni, iar mătușa mea avea intenții bune, deși, uneori, mâna ei de fier era prea grea.