Dimineaţa era rece şi burniţa mărunt. Clădirilemasive ce dominau agitația străzii, cu uşi grele și canaturi închise, făceau să pară şi mai cenuşiu începutul acela de zi. Mark-Alem îşi încheie şi ultimul nasture al paltonului, acela care-1 strângea de obicei la gât, privifelinarele de fier peste care burnița se învârtejea amarnic şi simți cum îl cuprinde din nou tremuratul. Strada, ca în fiecare zi la ora aceea, era plină de funcţionari de la instituțiile de stat care se grăbeau la slujbă. În două, trei rânduri regretă că nu luase o birjă. Drumul până la Tabir Saray era mai lung decât își închipuise și apoi, pe vremea aceea, ar fi putut aluneca şi cădea pe caldarâmul ud. Trecu prin fața Băncii Centrale. Ceva mai încolo, în fata altei clădiri greoaie, probabil vreun minister, se zăreau aşteptând câteva trăsuri acoperite de burniţă. Cineva îşi pierdu echilibrul chiar în fata lui.Mark-Alem văzu cum omul încearcă în ultimul moment să se țină pe picioare, cum cade şi se ridicăîntr-o clipă şi, înjurând printre dinți şi privind cândla veşmântul plin de noroi, când la locul în care căzuse, îşi văzu de drum ca un posedat. Atenţie, zise Mark-Alem, fără să ştie cui se adresa, necunoscutului din faţa lui, sau sieşi. De fapt, nu avea de ce să se agite prea mult. Nu numai că nu i se comunicase o oră precisă la care să se prezinte, dar nici măcar nu ştia de ce trebuie să ajungă acolo aşa devreme. 

Brusc, îşi dădu seama că nu ştie mai nimic despre programul de la Tabir Saray. Avea senzaţia că de pe chip nu-i dispăruse încă surâsul vag cu care se trezise în dimineața aceea. Se pregătise în mare grabă, căci voia să ajungă devreme la Palatul Viselor, faimoasa instituție care studia visele și somnul, iar faptul că avea să lucreze acolo ar fi fost motiv suficient pentru oricine să fie niţeluş debusolat şi să surâdă aşa, prosteşte. Aceea fusese ultima noapte în care avusese un somn normal. De acum încolo totul avea să fie altfel. Oricum, era ceva inedit, şi acum se întreba dacă surâsul fusese real sau nu. Undeva, în stânga, bătu un ceas şi tunetul de bronz se risipi în ceata dimineţii. Mark-Alem grăbipasul. Deşi îşi ridicase gulerul de blană, mâna luischiţă iar gestul ca şi cum de-abia atunci ar fi vrut s-o facă. Adevărul e că nu simțise frigul la ceafă, ci undeva pe spinare. Îşi strecură mâna în buzunarulinterior al paltonului să vadă dacă mai avea scrisoarea de recomandare. Pentru o clipă avu impresia că trecătorii se răriseră. Funcţionarii sunt deja la locurile lor de muncă, îşi spuse alarmat, dar, în secunda următoare, se linişti: la urma urmei n-avea nici o treabă cu ei. Elnu era încă angajat.