Eu, călugărul Gjon, fiul lui Gjorg Ukcama, ştiind că pre limba noastră încă nimic nu s-a scris despre podul de peste Ujana cea Rea, ba chiar continuă să se vor bească despre el vrute şi nevrute, mulţime de scorneli şi vorbe minci - noase, acum, când podul a fost deja isprăvit şi chiar stro - pit în trei rânduri cu sânge, la temelie şi pe culme, m-am hotărât să-i aştern cronica pe hârtie. Duminica trecută, noaptea târziu, pe când ieşisem să mă plimb pe malul nisipos al râului, l-am văzut stră - bă tând podul pe Gjelosh nebunul, din neamul lui Uk Markaj. Râdea singur, vorbea şi făcea nişte gesturi ciu - date cu mâinile. Umbra mâinilor lui se întindea peste mar ginile podului, ajungând până jos, sub arce, deasu - pra apei. Încercam să înţeleg cum se rânduiseră în creie - rul lui bolnav toate cele petrecute în ultimul timp şi mi-am spus că degeaba râd oamenii când îl văd trecând pe pod bolborosind fără şir şi dând anapoda din mâini, ca şi când s-ar afla în şaua calului. În realitate, ceea ce ştiu oamenii despre construcţia podului nu este cu nimic mai lim - pe de decât ceea ce se află în creierul unui nenorocit. 

Şi, ca să nu se mai spună despre acest pod fel de fel de poveşti mincinoase în toate limbile pământului, o să 8 mă străduiesc să scriu întregul adevăr despre el: min - ciuna, adică ceea ce se vede, şi adevărul, cel care nu se vede, să notez faptele zilnice, neînsemnate ca şi pietrele din jur, şi întâmplările nefericite, cam tot atâtea cât şi arcele lui. Acum, caravanele şi cărăuşii răspândesc în toate col - ţurile tărâmului balcanic povestea grozăviei săvârşite la picioarele podului. Sunt puţini cei care ştiu că acesta n-a fost un sacrificiu adus crăieselor apei, ci pur şi sim - plu un omor, al cărui martor voi fi eu însumi de acum şi până în mileniul următor. Spun mileniu, pentru că această istorie este una dintre cele care vieţuiesc o mie de ani. Cu începutul în moarte şi sfârşitul tot în moarte. Iar vorba sau fapta atinse de moarte se tem, mai mult decât orice pe lume, chiar de ea. Mă grăbesc să scriu această cronică pentru că vremu - rile sunt potrivnice, iar viitorul mai ceţos ca niciodată. După săvârşirea grozăviilor de la pod, oamenii şi zilele s-au mai liniştit, deşi o altă nenorocire s-a ivit la orizont: puterea otomană. Umbra minaretelor ei a început să se întindă până aici. E o pace sinistră, mai cumplită decât orişice război. După secole de vecinătate cu bătrânul pământ al greci - lor, iată că, pe nesimţite, ca într-un coşmar, într-o dimi - neaţă ne-am trezit vecini cu împărăţia otomană. Pădurea de minarete sfâşie orizontul. Presimt că soar - ta Arberului se va schimba cât de curând. Mai ales după cele ce s-au petrecut în iarnă, când podul abia construit a fost stropit din nou cu sânge: de data aceasta cu sânge asiatic. Dar răbdare, căci toate îşi vor găsi locul în cro - nica mea.