Aveam pe atunci şaisprezece ani. Se întâmpla în vara
anului 1833. Locuiam la Moscova, la părinţii mei, care
închiriaseră o casă de vacanţă lângă bariera dinspre
Kaluga, vizavi de grădina Neskucinîi. Mă pregăteam să
dau admitere la Universitate, dar studiam foarte puţin,
fără nicio grabă.
Nimic nu-mi stânjenea libertatea. Făceam ce voiam,
mai ales de când mă despărţisem de ultimul meu guvernant
francez, care nu se putuse împăca deloc cu ideea
de a fi căzut „ca o bombă“ (comme un bombe) în Rusia şi,
cu o expresie înverşunată pe chip, toată ziulica stătea
numai în pat. Tata se purta cu mine destul de indiferent
şi blând ; mămica aproape că nu-mi acorda atenţie, deşi
în afară de mine nu avea alţi copii ; alte griji îi ocupau
timpul. Tatăl meu, un om încă tânăr şi foarte frumos, se
căsătorise cu ea din interes ; ea era mai mare cu zece ani
decât el. Mămica ducea o viaţă tristă : se tulbura mereu,
era geloasă, se supăra, dar nu în prezenţa tatălui ; se temea
foarte tare de el, iar el se purta sever, rece, distant...
N-am mai văzut un om atât de rafinat, liniştit, stăpân pe
sine şi autoritar.
N-o să uit niciodată primele săptămâni petrecute
la casa de vacanţă. Era o vreme minunată. Sosisem din
oraş în 9 mai, chiar de sărbătoarea Aducerii moaştelor
Sfântului Ierarh Nicolae. Mă plimbam ba în livada casei
noastre, ba în Neskucinîi, ba dincolo de barieră. Luam cu
12
mine o carte – cursul lui Kaidanov, de exemplu –, dar o
deschideam rar, mai mult recitam cu voce tare versuri
dintre care pe multe le ştiam pe de rost ; sângele clocotea
în mine şi inima tânjea – era aşa de plăcut şi de amuzant :
tot aşteptam, mă sfiam de ceva, mă minunam de toate şi
eram mereu gata de orice. Fantezia se juca şi se învârtea
repede în jurul aceloraşi reprezentări, cum fac în zare
lăstunii în jurul unei clopotniţe ; cădeam pe gânduri,
eram trist şi chiar plângeam. Dar şi printre lacrimi, şi
dincolo de tristeţea indusă de vreun vers cântător răzbătea,
ca iarba primăvara, sentimentul plin de bucurie
al vieţii tinere, clocotitoare.
Aveam un cal de călărie, chiar eu îl înşeuam şi mă
duceam singur undeva mai departe, o luam la goană şi
îmi închipuiam că sunt un cavaler la un turnir – ce vesel
îmi şuiera vântul în urechi ! – sau, cu faţa întoarsă spre
cer, îi sorbeam lumina strălucitoare şi azurul în sufletul
deschis.
Ţin minte : pe atunci imaginea femeii, spectrul iubirii
feminine nu căpătau aproape niciodată trăsături
definite în mintea mea. Dar în tot ce gândeam, în tot
ce simţeam se ascundea presimţirea aproape inconştientă,
ruşinoasă, a unui lucru nou, nespus de dulce, de
feminin...
Presimţirea, ceea ce așteptam, mă pătrunsese cu totul
: respiram prin ea, se rostogolea prin venele mele şi
zburda în fiecare picătură de sânge... Îi era sortit să se
împlinească.
Casa noastră de vacanţă era alcătuită dintr-o casă
boierească de lemn, având coloane şi două anexe scunde
; în cea din stânga era amplasată o mică făbricuţă
de tapet ieftin...