Cu câteva luni în urmă, în timp ce stăteam intins pe patul de spital, nu credeam că aveam să mai fiu azi în viață, darămite să mă pregătesc să am un copil și să fiu logodit cu un înger cu gura spurcată. Dar, iată-mă aici. Iată-ne aici, eu şi Camryn, înfruntând lumea... într-un mod diferit. Lucrurile nu prea au mers aşa cum le-am plănuit noi, însă trebuie să ţinem cont că asta nu se întâmplă prea des. Și, chiar dacă am putea, noi nu am vrea să le schimbam. Ador acest scaun. A fost scaunul preferat al tatălui meu și singurul lucru lăsat de el pe care eu mi-l doream. Bine, am moştenit și un cec destul de constent, care o vreme ne va asigura un trai decent mie şi lui Camryn și, desigur, am primit și Chevelle-ul, însă scaunul are o valoare sentimentală la fel de mare pentru mine. Ea îl urăște, dar n-ar spune-o în veci, deoarece a aparţinut tatălui meu. Nu o pot învinovăţi; e vechi, pute și are şi o gaură în ţesătură din zilele în care tata fuma. Cel puţin, i-am promis că într-o zi voi aduce pe cineva să-l cureţe. Şi-o voi face. De îndată ce ea se va hotărî dacă rămânem în Galveston sau ne mutăm în Carolina de Nord, Mie îmi e 3 indiferent, dar am senzația că a ea nu spune ce vrea din cauza mea. Aud apa de la duş oprindu-se și, câteva secunde mai târziu, o lovitură puternică vibrează prin perele. Sar de pe scaun, scăpând telecomanda pe jos în timp ce alerg spre baie. Colţul măsuţei de cafea mă împunge al naibii de tare în fluierul piciorului atunci când trec în fugă pe lângă ea. Deschid uşa de la baie. – Ce s-a întâmplat? Camryn clatină din cap spre mine şi zâmbeşte când se apleacă să ridice uscătorul de păr de lângă toaletă, unde acesta căzute. Respir uşurat. – Eşti mai paranoic decât mine, râde ea. Aruncă o privire spre piciorul meu în timp ce mi-l masez cu vârful degetelor. Pune uscătorul de păr înapoi pe masă, vine spre mine şi mă sărută pe colţul gurii. – Se pare că nu eu sunt aia care trebuie să aibă grijă să nu se accidenteze, îmi spune ea zâmbind.