Pe măsură ce se apropia sfârşitul ultimului ei an de liceu, Laurel îşi dădea seama de un adevăr de necontestat. Balurile de absolvire erau un adevărat iad. De săptămâni întregi, nimeni nu mai vorbea decât despre cine ar putea invita pe cine, stârnind astfel nefericire şi isterie.

În opinia ei, în perioada premergătoare balului, fetele sufereau o adevărată agonie a suspansului şi a aşteptării stânjenitoare. Coridoarele, sălile de clasă şi curtea palpitau de o întreagă gamă de emoţii ale fetelor, de la euforie ameţitoare pentru că vreun tip le invitase la dans, până la lacrimi amare pentru că vreun alt tip nu le băgase în seamă. Întregul univers se învârtea în jurul „vreunui tip“, lucru pe care ea îl considera stupid şi deprimant. Apoi isteria continua, ba chiar se amplifica, odată cu goana după rochie, pantofi, însoţită de polemicile intense pro şi contra. Limuzine, petreceri, camere de hotel – variabilele da sau nu, sau poate în privinţa sexului. Ar fi sărit peste toate astea dacă prietenele ei, mai ales Parker Brown, nu ar fi obligat-o să participe.

Acum, toate economiile ei, toţi acei dolari şi cenţi câştigaţi atât de greu, după nenumărate ore în care servise pe la mese, dispăreau pe o rochie pe care, probabil, n-o va mai purta vreodată, pe pantofi, pe geantă şi pe ce-i mai trebuia.

Ar fi putut să le învinuiască tot pe prietenele ei pentru asta. Fusese la cumpărături cu Parker, Emmaline şi Mackensie şi cheltuise mai mult decât ar fi trebuit. Ideea de a le cere părinţilor să finanţeze cumpărarea rochiei, adusă cu diplomaţie în discuţie de Emma, nu era una tocmai bună; nu pentru Laurel. Poate era o chestiune de mândrie, însă banii în familia McBane deveniseră un subiect destul de delicat după eşecurile investiţiilor riscante ale tatălui ei şi mica problemă a controlului de la IRS¹.

Şi, în nici un caz, nu ar fi apelat la vreuna dintre prietenele ei. De câţiva ani buni, îşi câştiga singură banii. Îşi spunea în sinea ei că nu avea importanţă. Nu avea nici pe departe suficienţi bani ca să-şi plătească taxa la Institutul Culinar sau ca să poată trăi la New York, în ciuda orelor pe care le lucrase la restaurant, după şcoală şi la sfârşit de săptămână. Preţul ca să fie frumoasă pentru o singură noapte nu schimba mare lucru din datele problemei; şi, la urma urmei, arăta minunat. Îşi potrivea cerceii, în timp ce, de cealaltă parte a camerei – în dormitorul lui Parker – Parker şi Emma încercau să-i aranjeze lui Mac părul, după ce aceasta şil ciopârţise în aşa hal, încât Laurel o denumise „Iulius Cezar traversând Rubiconul“. Încercară cu agrafe, sclipici şi clame cu bijuterii în ceea ce mai rămăsese din părul roşu-aprins al lui Mac vorbind fără întrerupere, în timp ce din CD player se auzea Aerosmith. Îi plăcea să le asculte, stând oarecum la distanţă. Mai ales acum, când se simţea puţin cam izolată.

Erau prietene de când se ştiau, dar, cu tot ritualul absolvirii, lucrurile se schimbaseră. În toamnă, Parker şi Emma aveau să meargă la colegiu. Mac se va angaja şi va face cursuri de fotografie. Şi, după ce visul de a merge la Institutul Culinar i se spulberase din cauza lipsei de bani şi a certurilor conjugale care aveau loc în ultima vreme în familia ei, se hotărâse să meargă cu jumătate de normă la colegiul comunităţii. La cursuri despre afaceri, probabil. Trebuia să fie pragmatică. Realistă. Nu voia să se gândească la asta acum. putea foarte bine să se bucure de moment şi de acest ritual pe care Parker îl aranjase în stilul ei propriu.