Buck nu citea ziarele, altminteri ar fi ştiut că necazul se zămislea şi că
asta nul
privea doar pe el, ci pe orice câine voinic, cu muşchi tari şi cu blană
lungă şi călduroasă, de la Puget Sound până la San Diego.
Asta pentru că oamenii, scotocind prin întunericul arctic, găsiseră un
metal galben şi fiindcă vapoarele şi companiile de transport profitau enorm de
descoperirea respectivă, cărând mii de indivizi ce se repezeau spre ţinuturile
nordice. Tipii aceia voiau câini, iar animalele dorite de ei erau dulăi voinici, cu
muşchi puternici, capabili de mari eforturi, cu blănuri care săi
apere de ger.
Buck trăia întro
casă uriaşă din Santa Clara Valley, cea mereu plină de soare.
Locul se numea „Ţinutul judecătorului Miller”. Era ceva mai retras de la drum,
pe jumătate ascuns între copaci, printre care se putea vedea veranda răcoroasă
ce înconjura clădirea.
De casă te puteai apropia pe nişte alei pietruite ce şerpuiau printre
păşunile întinse, pe sub pâlcurile de plopi înalţi.
Mai în spate, lucrurile aveau chiar dimensiuni mai impresionante decât
cele din faţă. Acolo se găseau marile grajduri, unde o duzină de bărbaţi şi de
băieţi munceau, şirurile de case ale celor ce lucrau la vie, locuinţele rânduite
ordonat ale argaţilor, via, păşunile verzi, livezile, straturile cu căpşuni. Se mai
afla acolo instalaţia de pompare a fântânii arteziene. Nu lipsea nici rezervorul
uriaş din ciment unde băieţii judecătorului Miller se îmbăiau dimineaţa şi se
răcoreau în fierbinţile dupăamiezii.
Peste această imensă avere stăpânea Buck. Aici se născuse el şi trăise
primii patru ani din viaţă.
Adevărat, existau şi alţi câini. Trebuiau să existe şi alţi câini întrun
loc
atât de întins, dar ei nu contau. Ei veneau şi plecau, stăteau în coteţele lor
supraaglomerate sau în obscuritatea casei, ca Toots, mopsul japonez sau
Ysabel, căţeluşa mexicană fără păr, făpturi ciudate ce rareori îşi scoteau nasul
pe afară sau puneau piciorul pe pământ.
Pe de altă parte, existau foxterierii, câţiva cel puţin, care lătrau
ameninţător la Toots şi la Ysabel, carei
priveau prin ferestre, apăraţi de o
armată de servitoare înarmate cu mături.
Dar Buck nu era un câine de casă, ci de curte. Întregul regat îi aparţinea.
Sărea în piscină când voia, se ducea la vânătoare cu fii judecătorului, le escorta
pe Mollie şi Alice, fetele judecătorului, în întunericul serii sau în zori de zi. În
nopţile de iarnă zăcea la picioarele judecătorului, lângă focul ce ardea cu
zgomot în căminul din bibliotecă. Îi căra în spinare pe nepoţii judecătorului sau
îi dădea dea
rostogolul prin iarbă şi avea grijă să nu păţească nimic rău pe la
fântână, grajduri sau prin alte locuri.
Printre terieri, el păşea cu măreţie. Pe Toots şi pe Ysabel nici nui
băga în
seamă. Era rege, stăpânea peste tot ce mişca, se târa sau zbura din ţinutul
judecătorului Miller, inclusiv peste oameni.
Tatăl său Elmo, un imens SaintBernard,
fusese tovarăşul de nedespărţit
al judecătorului, iar Buck preluase atribuţiile părintelui său. Nu era la fel de
mare, cântărea doar o sută patruzeci de livre, adică vreo şaptezeci de
kilograme, pentru că mama lui, Shep, fusese din rasa ciobănesc scoţian.
Totuşi o sută patruzeci de livre, la care se adăuga demnitatea provenită
din respectul pe care il
arătau toţi, îl făceau să se comporte ca un rege. Timp
de patru ani, trăise ca un aristocrat. Se născuse cu o anumită mândrie. Chiar
era puţin egoist, ca un boier de la ţară, din cauza singurătăţii în care vieţuia.
Nu devenise însă un câine răsfăţat, se ferise de aşa ceva. Vânătoarea şi deliciile
deplasărilor prin vastele întinderi de pădure şi de câmpie îl făceau să nu se
îngraşe şi îi întăriseră muşchii. La fel ca rasele de câini din zone mai reci,
plăcerea de a se bălăci în apă îi menţinuse şi îi întărise sănătatea. Aşa se
prezenta câinele Buck în toamna anului 1897, când aurul găsit la Klondike
atrăgea toţii bărbaţii către nordul îngheţat. Dar Buck nu citea ziarele şi nu ştia
că Manuel, unul dintre ajutorii de grădinar, însemna pentru el o cunoştinţă
nedorită.
Manuel avea un păcat de moarte. Îi plăceau jocurile de noroc. De
asemenea, avea o încredere oarbă în acest sistem. Asta avea să îl trimită în iad,
căci, pentru a juca îi trebuiau bani, iar câştigurile sale de ajutor de grădinar
nui
permiteau decât săşi
întreţină nevasta şi numeroşii săi copii.
Judecătorul se afla la o întâlnire la Asociaţia Viticultorilor, iar băieţii se
ocupau cu organizarea unui club de atletism, în noaptea de neuitat a ticăloşiei
lui Manuel. Nimeni nu ia
văzut, pe el şi pe Buck, ieşind prin livadă, la ceea ce
dulăul credea a fi o plimbare.
Şi, cu excepţia unui bărbat singuratic, nimeni nu ia
văzut ajungând
întro
mică gară cunoscută drept College Parck. Bărbatul acela a discutat cu
Manuel şi ia
dat nişte bani.
— Ai fi putut împacheta mai bine marfa înainte de a o livra, zise străinul
arţăgos, iar Manuel dublă frânghia groasă pe sub zgarda lui Buck.