La început era Christopher Bellew. Când ajunse la colegiu, deveni Chris Bellew. Mai apoi, în adunătura boemă de la San Francisco i se spunea Kit Bellew. Pentru ca, în cele din urmă, să nu mai fie cunoscut decât sub numele de Smoke Bellew. Şi povestea evoluţiei numelui său e de fapt povestea vieţii sale. Şi nu sar fi întâmplat nimic din toate astea dacă nar fi avut parte de o mamă iubitoare şi un unchi neîndurător şi, în plus, nar fi primit o scrisoare de la Gillet Bellamy. „Tocmai am văzut un exemplar din Talazul”, îi scria Gillet de la Paris. „O'Hara o să se descurce cu foaia asta, dar încă nu se pricepe la unele şmecherii.” După care urmau nişte amănunte privind îmbunătăţirea săptămânalului unei colectivităţi în plină afirmare. „Dute şi făi o vizită. Lasăl să creadă că asteas propriile tale idei. Să nu afle cumva că vin de la mine. Dacă află, o să mă numească pe mine corespondent la Paris, chestie pe care nu mio pot permite, fiindcă, deocamdată, fac bani buni cu treburile mele pe spinarea marilor reviste. Dar mai întâi şi mai întâi nu uita săl convingi săl dea afară pe jegosul ăla care ţine rubrica criticii de artă şi muzicale. Şi încă ceva, San Francisco a avut întotdeauna o literatură a lui. Dar acum nu prea mai are. Spunei să facă ceo şti şi să pună mâna pe vreun isteţ care să toarne un serial mai sprinten, condimentat cu adevăratul romantism, cu strălucirea şi culoarea San Franciscoului.” Şi iatăl pe Kit Bellew îndreptânduse spre redacţia Talazului hotărât să dea lecţii. O'Hara îl ascultă. O'Hara aduse argumente. O'Hara fu de acord. O'Hara îl concedie pe jegosul care ţinea rubrica de critică. Ba, mai mult, O'Hara îl luă pe Kit în stilul său, tocmai stilul de care se temuse Gillet chiar şi din îndepărtatul Paris. Când O'Hara voia ceva, nici un prieten nui putea rezista. Şi, când amabil, când silnic, devenea irezistibil. Înainte de a apuca Kit Bellew să scape din biroul lui, era redactor şef adjunct, acceptase să ţină rubricile săptămânale de critică, până se va găsi un condei mai acătării şi se angaja să scrie săptămânal câte un episod, de câte zece mii de cuvinte, din serialul San Francisco… şi toate astea fără să primească un ban. Talazul încă nu aducea venituri, îi explică O'Hara. Şi la fel de convingător îi explică faptul că numai un singur om din San Francisco ar fi fost în stare să scrie acel serial şi omul acela nu era altul decât Kit Bellew. „O, Doamne, eu sunt isteţul!”, gemu Kit de unul singur mai apoi când se trezi coborând pe scara îngustă. Drept urmare, începu munca de sclav al lui O'Hara şi al nesăţioaselor rubrici ale Talazului. Săptămâni în şir, nu sa ridicat de pe unul din scaunele redacţiei, a ţinut piept creditorilor, sa luptat cu tipografii şi a pus pe hârtie câte douăzeci şi cinci de mii de cuvinte pentru articole de toate felurile. Iar chinurile sale nu dădeau semne să se mai uşureze. Talazul era ambiţios. Începu să fie şi ilustrat. Operaţiile erau costisitoare. Pentru Kit Bellew nu mai rămânea nici un ban, ca dovadă revista nu plătea pe niciunul dintre oamenii cu care sporea redacţia. Din fericire, Kit avea veniturile lui. Destul de modeste, comparate cu ale altora, dar suficiente ca săi permită să facă parte din mai multe cluburi şi să aibă şi un studio în cartierul latin. Dar, de fapt, de când ajunsese redactor şef adjunct, cheltuielile personale i se reduseseră drastic: nu mai avea timp să arunce banii. Nu mai dăduse pe la studio, nu mai îmbia boema locală la câte o faimoasă serată acolo. Şi, cu toate astea, era mereu falit pentru că Talazul, totdeauna în suferinţă, îi storcea şi banii, nu numai creierii. Erau, mai întâi, ilustratorii care periodic refuzau să mai facă ilustraţiile şi tipografii, care, tot atât de periodic, refuzau să mai tipărească, apoi curierii care nu mai voiau deseori săşi facă meseria nici ei. În astfel de împrejurări, O'Hara se uita la Kit, iar Kit făcea tot ce era de făcut. Când vaporul Excelsior sosi din Alaska, aducând veşti despre terenurile aurifere din Klondike1, ce tulburaseră minţile întregii ţări, Kit avansă o propunere cu totul neserioasă: — Ascultă, O'Hara, începu el. Goana asta după aur are şansa să fie o treabă uriaşă… Ehei, se întorc din nou zilele din '492. Ceai zice dacă maş duce şi eu să scriu ceva pentru Talazul? Cheltuielile mi le acopăr singur. O'Hara clătină din cap. — Nu mă pot lipsi de tine din redacţie, Kit. Başca, mai e şi serialul ăla. Iar pe deasupra trebuie săţi spun că mam întâlnit cu Jackson acum un ceas. Mâine o ia spre Klondike şi a acceptat să trimită săptămânal câte o corespondenţă şi fotografii. Nul lăsam eu sămi scape din mână până numi promitea. Şi, cei mai frumos, treaba asta nu ne costă nici un ban. Despre Klondike, Kit auzi din nou când trecu dupăamiază pe la club şi, întro nişă a bibliotecii, îl întâlni pe unchiul său. — Salutare, unchi al meu! îl întâmpină Kit, făcânduse comod pe un fotoliu de piele şi întinzânduşi picioarele cât erau de lungi. Bei cu mine? Îşi comandase un cocteil, dar unchiul se mulţumi cu un bordo uşor, autentic, băutura lui dintotdeauna. Aruncă o privire iritată şi dezaprobatoare la cocteil şi apoi la nepot. Kit simţi că se apropia predica. — Nu stau decât un minut, anunţă el grăbit. Trebuie să alerg sămi arunc ochii la expoziţia Keith, de la Galeriile Ellery şi să scriu jumătate de coloană pe tema asta. — Cei cu tine? îl întrebă celălalt. Eşti palid. Arăţi ca o epavă. În loc de răspuns Kit scoase un geamăt. — Cred că am să am plăcerea să asist la înmormântarea ta. Parcă şi văd. Kit scutură trist din cap. — Nu, te rog, nam chef să mă mănânce viermii. Eu prefer să fiu incinerat. John Bellew provenea din generaţia aceea dură şi încercată care traversase câmpiile în urma carelor cu boi prin anii '50 şi îşi păstrase aceeaşi asprime, la care se adăuga şi asprimea unei copilării petrecute pe drumurile cuceririi noilor pământuri. — Christopher, nu duci o viaţă ca lumea. Mie ruşine pentru tine. — Pornit pe calea desfătărilor, nu? chicoti Kit. Bătrânul ridică din umeri. — Nu te uita atât de crunt la mine, unchiule drag. Aş fi vrut eu să fie calea desfătărilor, dar asta sa cam dus de râpă. Nu mai am timp de ele. — Atunci de ce dra… — Din prea multă muncă mi se trage. John Bellew scoate un hohot tăios şi neîncrezător. — Pe cuvânt!