Fiinţa omenească este incorigibilă. Cînd a depăşit o criză, fie ea personală sau colectivă, materială,. sau morală, cînd a trecut printr-o tragedie, oricît de dramatică va fi fost aceasta, cînd a învins o boală, cînd a trecut printr-un doliu sau peste o despărţire, cînd a supravieţuit unui război, oricît de ucigător va fi fost acela, sau unei catastrofe naturale, ea doreşte, de prea multe ori, să creadă că nici o altă dramă nu o va mai atinge vreodată, că nimic înspăimîntător, nici chiar neplăcut nu i se va mai întîmpla; şi, mai ales, nici un eveniment asemenea celui de care tocmai a scăpat sau pe care l-a suportat. Ea vrea să creadă că în faţa sa se întinde o eternitate fericită. Îi îndepărtează din calea sa pe toţi cei care o avertizează că tot ce e mai rău se poate întîmpla şi că, dacă nu ia în serios această posibilitate, data viitoare nu va mai avea scăpare. Fără doar şi poate că este ceva specific omului: nu poate tolera ideea că el sau semenii lui vor face din nou aceleaşi greşeli. Nu-şi poate petrece timpul gîndindu-se că nişte catastrofe îl pot atinge, că este muritor şi că viaţa sa se va curma în curînd. Iar dacă se gîndeşte la toate acestea, de cele mai multe ori o face pentru a se resemna la gîndul că va suporta ceea ce pune în seama altora, în seama fatalităţii, destinului sau Providenţei. Desigur că regulile comportă şi excepţii. Excepţii Îară număr. Mulţi înfruntă cu curaj şi luciditate adversităţile, pentru că au tras învăţăminte din propriile experienţe sau din lecturi. Evocarea catastrofelor deja trăite, de ei sau de înaintaşii lor, le aminteşte necontenit că ele se mai pot repeta. Acţionează în consecinţă, raţional, pentru ei înşişi şi pentru cei apropiaţi, şi se apără. Unii cad chiar în excesul opus şi văd răul peste tot, convinşi că atît ei, cît şi întreaga lume se îndreaptă, orice ar face, spre pierzanie. În general, optimismul este recomandabil din punct de vedere social. În majoritatea societăţilor, nu este indicat să profeţeşti ceea ce este de rău augur.