Liniştea este atât baza, cât şi scopul meditaţiei, precum şi spaţiul în care se desfăşoară sufletul; din aceasta provine orice cuvânt adevărat fie că se referă la meditaţie, fie la suflet. Mă înclin în faţa acestei tăceri. Dar ce reprezintă sufletul? Iubesc acest cuvânt, poate din cauză că este subtil, dificil de descris, greu de circumscris. O definiţie liberă a sufletului ar putea fi, de altfel, următoarea: „Această parte din fiinţa omenească, pe care nu reuşim s-o definim.” Noţiunea suflet păstrează o anumită prospeţime: ea a avut şansa să fie respinsă a priori de psihologii care se doreau ştiinţifici şi nu a putut fi cu adevărat delimitată de definiţiile metafizice, pe care au încercat să le ofere pe marginea sa teologii. Totuşi, un sens al sufletului este indispensabil unei reale sănătăţi psihice şi spirituale. Am putea, cu toate acestea, aminti câteva distincţii ce ne vor permite să cunoaştem mai bine diferitele niveluri în care poate fi situat sufletul. Există mai întâi distincţia anima/spiritus sau psukhê/nous din tradiţia creştină, unde sufletul reprezintă baza corporală şi efectivă a persoanei, în opoziţie cu un spirit responsabil cu intuiţiile superioare1[1]. 

Această distincţie ar putea corespunde schematic diferenţei dintre manas şi buddhi în gândirea indiană. De alfel, există distincţia dintre anima şi animus la Jung, anima reprezentând feminitatea interiorizată a bărbatului. În acest sens vorbeşte Thomas Moore2[2], el însuşi influenţat de James Hillman3[3] într-o lucrare recentă. El a dezvoltat, în cartea menţionată, o filosofie a vieţii, ce permite adăugarea într-o măsură mai mare a unui sens şi a unei profunzimi în existenţa noastră cotidiană, dar poetul irlandez nu era preocupat deloc de meditaţia care reprezintă 10210q164k tema principală a lucrării de faţă. Un ultim sens al cuvântului „suflet” poate fi Atman – din antologia de texte sacre hinduse scrise în sanscrită, Upanişadele – care înseamnă Absolut. În acest context, expresia „a ne îngriji sufletul” îşi pierde sensul, deoarece Absolutul se îngrijeşte pe sine însuşi, sau el este cel care poate să ne îngrijească dacă avem inteligenţa de a-l lăsa să acţioneze. Aceste definiţii ale sufletului pot conduce la două interpretări foarte diferite ale cuvântului „psihologie”. Dacă înţelegem prin „suflet” noţiunea Absolut, iar prin „logos” – discurs, acest discurs având ca temă sufletul, despre care se presupune că ar fi psihologia, este aproape o imposibilitate, întrucât Absolutul se află dincolo de orice discurs. Dimpotrivă, dacă atribuim termenului „suflet” sensul de anima şi desemnăm prin „logos” semnificaţie, psihologia, adică faptul de a da o semnificaţie sufletului, ar fi posibilă; în plus, ea va avea în mod obişnuit o orientare spirituală. Cu toate acestea, adevărata meditaţie se referă la ceva dincolo de anima şi de discurs; în acest sens, titlul acestei cărţi ar fi putut fi „Meditaţie şi metapsihologie”.