În această eră a informației suntem constant copleșiți de date, cifre și opinii. Mănâncă asta, nu mânca aia; fă asta, nu face aia. Fluxul informațional nu se oprește niciodată. Din tot ceea ce auzim ne-am creat o noțiune privitoare la ceea ce ar trebui să facem pentru a ne menține sănătoși – să nu bem alcool, să evităm mâncărurile grase, să facem regulat exerciții fizice. De fapt, mesajul pare să fie acela de a evita, dacă e posibil, riscurile de orice fel. Dar care mai e atunci farmecul? Cine a făcut vreodată un film sau a scris o carte despre personaje care nu-și asumă nici un risc? Ca ființe umane trebuie să ne asumăm riscuri, ca să ne reamintim că suntem vii. Desigur, șmecheria e să ne asumăm doar acele riscuri care în ultimă instanță sunt în beneficiul nostru, și nu pe acelea care pot să ne pună viața în pericol. Asumarea de riscuri este deseori privită ca fiind un lucru iresponsabil și rău – dar există beneficii ascunse ale faptului de a fi rău, nu doar pentru păcătosul în cauză, ci și pe scară mai largă. Pot susține acest lucru cu o oarecare siguranță, întrucât mă bazez pe știință, după cum veți vedea în continuare. La începutul anilor ’80 s-a ținut o prelegere foarte neobișnuită. Un profesor și-a asumat un risc și, în consecință, ceea ce ar fi putut fi o prezentare banală a devenit unică și memorabilă. Titlul prelegerii, „Terapia vasoactivă în disfuncția erectilă“, nu era neobișnuit pentru întâlnirea anuală a Societății Urologice Americane. Dar când a început prelegerea, unii participanți s-au mirat de îmbrăcămintea neobișnuit de neacademică pe care distinsul profesor alesese să o poarte în acea seară. Pe la mijlocul prelegerii însă, motivul a devenit clar. Lăsându-și publicul cu gura căscată, profesorul în vârstă și cu ochelari a ieșit din spatele catedrei și și-a strâns pantalonii de salopetă în jurul penisului. Acest lucru a dezvăluit două lucruri publicului care își manifesta sonor uimirea. 

Primul era că vorbitorul își alesese propriul penis ca subiect de cercetare. Al doilea era că părea să facă mari progrese în cercetarea lui… Acum imaginați-vă o altă scenă. E primăvară timpurie și șeful Departamentului de psihologie de la o universitate se plimbă pe coridoare. Activitatea e febrilă întrucât studenții din ultimul an fac cercetări pe care le vor include în disertațiile de absolvire. De după uși întredeschise, profesorul aude murmurul întrebărilor cărora li se răspunde, clicul tastelor și chiar muzică, în timp ce studenții entuziaști își testează presupunerile și ipotezele. Totuși, sunetul care se aude de după o ușă se distinge dintre celelalte, iar profesorul se oprește brusc încercând să priceapă ce se întâmplă, pe când o voce clară, dar tensionată repetă o silabă care răsună complet neașteptat pe coridoarele goale ale universității: „fuck… fuck… fuck…“. Trebuie să mărturisesc că acesta e laboratorul meu și că aceia sunt unii dintre studenții mei care cercetează beneficiile ascunse ale înjuratului – constatând, în acest caz, că limbajul licențios ne poate ajuta să tolerăm mai ușor durerea.