Este greu să renunţi la presupunerile teoretice pentru a asculta şi a înţelege lucrurile despre care vorbeşte o altă persoană. Este greu să abandonezi o anumită'Cultură din propria ţară pentru a înţelege ceea ce spune cealaltă persoană. Dar dacă ne folosim capacitatea de a ne abandona, atunci orizonturi noi vor căpăta formă şi sens. Din durerea noastră originară apar gândirea şi creativitatea. Să devenim disponibili pentru descoperiri. în Iubire nebună, Andre Breton numeşte descoperirea „acest minunat precipitat al dorinţei. Ea singură are puterea de a mări universul, de a clarifica parţial din opacitatea lui, de a ne descoperi în el capacităţi de tăinuire extraordinare, proporţionale cu nevoile infinite ale spiritului”. Dar pentru „a ne abandona” e nevoie de anumite condiţii prealabile. Nu putem ignora complet propria persoană pentru a-1 asculta pe celălalt. E nevoie de un fond comun, împărtăşit. 

Ceea ce împărtăşim cu Niels Peter Rygaard e adevărata sa întâlnire cu copii şi adolescenţi ataşaţi. îndelungata sa experienţă şi etica sa în serviciul copiilor sunt încărcate de semnificaţii. Rygaard evită clasificările psihopatologice prea stricte şi ne permite să trăim, să simţim, să înţelegem comportamentele de ataşament. El este influenţat de lucrările lui John Bowlby (1969-1978), care arată că sistemul comportamentelor de ataşament se dezvoltă cu scopul de a creşte şansele de protecţie şi de supravieţuire a copilului. Această protecţie se bazează în special pe proximitatea fizică şi pe contactul dintre mamă şi copil în primii ani de viaţă ai acestuia. Ataşamentul primar este o matrice care nu duce la o separare ulterioară, ci la o transformare psihică ce culminează în individualizare. Tulburările severe precoce de ataşament, care fac obiectul cărţii lui Rygaard, se referă la un ataşament simbiotic care se traduce prin tulburări de comportament şi de personalitate. Copiii ataşaţi au tendinţa permanentă de a rezolva orice conflict intrapsihic prin acte care sunt adesea hetero- sau autoagresive, în detrimentul oricărei rezolvări raţionale. Ei trăiesc mai degrabă rupturi decât separări. Copiii îşi formează cu ei înşişi, cu familiile şi mediul lor relaţii care 11 împiedică să existe ca subiecţi raţionali şi de sine stătători, n mo paradoxal, ei sunt ataşaţi şi abandonaţi.