Notă introductivă 

Dintre lucrările lui Freud, poate că aceasta este prima în care el discută detaliat antagonismul dintre cultură şi viaţa pulsională, dar ideile sale despre această temă se formaseră deja cu mult timp înainte. În notiţele pe care i le trimite lui Fließ în 31 mai 1897, Freud scrie: „Incestul este... antisocial – cultura constă în această renunţare continuă (Freud, 1950a, Manuscrisul N). Convingeri asemănătoare stau la baza unor pasaje din „Sexualitatea în etiologia nevrozelor (1898a), unde scrie că „pe bună dreptate, pentru răspândirea neurasteniei am putea face răspunzătoare şi civilizaţia noastră". De fapt, acest antagonism era deja conţinut implicit în teoria de ansamblu despre acţiunea perioadei de latenţă asupra dezvoltării sexualităţii masculine şi pe ultimele pagini din Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii (1905d) Freud vorbeşte despre „relaţia de opoziţie între cultură şi libera dezvoltare sexuală". Tema principală a prezentului studiu este alcătuită de aspectele sociologice ale antagonismului; Freud s-a întors adesea, în scrieri ulterioare, asupra acestor chestiuni. Astfel, având în vedere mai multe consideraţii, putem menţiona în special cele două ultime paragrafe din „Despre cea mai generală dintre înjosirile vieţii amoroase (1912), un lung pasaj din „Consideraţii actuale despre război şi moarte (1915), primele pagini din „Viitorul unei iluzii (1927) şi pasajele finale din scrisoarea deschisă către Albert Einstein, „De ce război? (1933). Cea mai lungă şi cea mai fundamentală tratare o are această temă în Disconfort în cultură (1930). Lucrarea de faţă nu conţine o analiză a surselor profunde, sufleteşti, ale culturii; restricţiile aduse de civilizaţie vor fi prezentate mai curând ca fiind ceva impus din afară, iar pulsiunile al căror conflict cu cultura va fi considerat aici sunt doar pulsiunile sexuale. În recent publicata sa Sexualethik (Etică sexuală¹*), von Ehrenfels zăboveşte asupra deosebirii între morala sexuală „naturală şi cea „culturală. 

Prin morala sexuală „naturală" se înţelege acea morală sub al cărei imperiu seminţia umană încearcă să-şi prezerve durabil sănătatea şi vitalitatea; prin morala sexuală culturală înţelegem acea morală a cărei urmare îi stimulează pe oameni să realizeze un proces cultural mai intensiv şi mai productiv. Această opoziţie va fi cel mai curând lămurită prin confruntarea zestrei constitutive şi a celei culturale a unui popor. Având în vedere că pentru a putea aprecia în continuare această importantă filieră de gândire îndrum spre lucrarea lui von Ehrenfels, eu voi releva din ea doar atât cât îmi este necesar pentru introducerea propriei mele dezvoltări. E uşor de presupus că sub dominaţia unei morale sexuale culturale sănătatea şi vitalitatea indivizilor umani pot fi supuse unor prejudicieri şi că în sfârşit această vătămare a indivizilor ajunge, prin jertfa care le este impusă, la un grad atât de înalt, încât pe această cale ocolită chiar obiectivul cultural final este pus în pericol. Von Ehrenfels indică întradevăr şi o serie de păcate ale moralei noastre contemporane occidentale, pentru care trebuie să o facă răspunzătoare şi, cu toate că el îi recunoaşte pe deplin capacitatea de a promova cultura, ajunge să dea sentinţa că ea necesită o reformă. Pentru morala sexuală culturală care ne domină ar fi caracteristice transferul cerinţelor feminine asupra vieţii sexuale masculine şi interzicerea oricărui raport sexual cu excepţia celui marital-monogam. Considerarea diferenţei naturale între sexe face apoi necesar în toate cazurile ca abaterile bărbaţilor să fie pedepsite mai puţin riguros şi astfel să se accepte de fapt pentru bărbat o morală dublă. Dar o societate care se angajează în această morală dublă nu poate să ajungă în ceea ce priveşte „iubirea de adevăr, onestitatea şi umanitatea"² dincolo de o anumită măsură, strict limitată, şi trebuie să-i ducă pe membrii ei spre voalarea adevărului, spre o manie a edulcorării, spre autoamăgire, ca şi spre amăgirea altora. Încă şi mai vătămator acţionează morala sexuală culturală prin aceea că, privilegiind monogamia, paralizează factorul selecţiei virile, doar prin influenţa acestuia putându-se câştiga o îmbunătăţire a constituţiei, dat fiind că la popoarele culturale selecţia vitală este redusă la minimum prin umanitate şi igienă.³