De data asta, nici o nădejde să mai scape: era la al treilea atac. Seară de seară trecusem
pe lângă casa unde locuia (era în timpul vacanţei) şi cercetasem pătratul de geam luminat; şi
seară de seară îl aflasem luminat la fel, slab şi egal. Dacă ar fi murit, gândeam, s-ar vedea
reflectate, pe storul întunecat, lumânările, fiindcă ştiam că la căpătâiul unui mort se aşază
două luminări, îmi spusese adesea: „Nu mai stau eu mult pe lumea asta”, şi crezusem că
vorbea într-o doară. Acum ştiam că spusese drept, în fiecare seară când priveam în sus spre
geamul luminat, îmi repetam încet cuvântul „paralizie”, întotdeauna sunase ciudat urechilor
mele, ca şi cuvântul „gnomon” în Euclid, sau cuvântul „simonie” din catehism. Dar acum mi
se părea a fi numele unei făpturi răufăcătoare şi încărcate de păcate. Mă înspăimânta şi
totodată jinduiam să mă apropii şi să-i privesc lucrătura ucigătoare.
Când am coborât la cină, şedea lângă foc bătrânul Cotter şi fuma în timp ce mătuşămea
îmi turna în farfurie fiertura de ovăz, el zise, de parcă s-ar fi întors la vreo observaţie de
mai înainte:
— Nu, n-aş spune că era chiar… Da' avea ceva ciudat… Avea ceva niţeluş straniu… Să vă
spun care-i părerea mea…
Se porni să pâcâie din lulea – fără îndoială că între timp îşi întocmea în gând părerea.
Bătrân plicticos şi nerod! Când 1-am cunoscut întâi, era destul de interesant – vorbea despre
leşinuri şi despre viermi; dar m-am săturat degrabă de el şi de nesfârşitele lui povesti despre
distilerie.
— Am eu teoria mea în privinţa asta, zise. Cred c-a fost unul din cazurile alea… Cazurile
alea speciale… Da' e greu de spus…
Începu iar să pâcâie din lulea, fără să ne aducă la cunoştinţă teoria lui. Unchiu-meu
văzu că făcusem ochi mari şi-mi spuse:
— Vasăzică bătrânul tău prieten s-a dus, are să-ţi pară rău să afli.
— Cine? Am întrebat eu.
— Părintele Flynn.
— A murit?
— Tocmai ne-a anunţat domnul Cotter. A trecut pe-acolo.
Ştiam că sunt observat, aşa că am mâncat înainte, de parcă vestea nu m-ar fi interesat.
Unchiul meu îi explica lui Cotter:
— Au fost prieteni buni, băiatul şi cu bătrânul. Ştiţi, 1-a învăţat multe; şi ziceau toţi că-i
era tare drag de băiat.
— Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui, spuse mătuşă-mea cu evlavie. Bătrânul Cotter
mă privi câtva timp. Simţeam că mă sfredeleşte cu
ochii lui mici ca nişte mărgeluşe negre, dar nu voiam să-i fac pe plac şi să-mi ridic
privirea din farfurie. Se întoarse la pipa lui şi în cele din urmă scuipă grosolan pe grătarul
căminului.
— Eu, să am copii, nu mi-ar plăcea să stea prea mult de vorbă c-un om ca ăsta! Zise.
— Ce vreţi să spuneţi, domnule Cotter? Întrebă mătuşă-mea.