FAMILIA DASHWOOD ERA STABILITA de mult în Sussex. Domeniul era
mare, iar reşedinţa era la Norland, în mijlocul proprietăţii unde, timp de mai
multe generaţii, familia dusese o viaţă atât de respectabilă încât trezise
admiraţia unanimă a cunoştinţelor din vecinătate. Fostul proprietar al acestui
domeniu fusese un burlac care trăise până la o vârstă foarte înaintată şi care,
pe parcursul a mulţi ani din viaţă, o avusese pe sora sa drept tovarăşă
constantă şi menajeră. Dar moartea ei, cu zece mai înainte de a lui, aduse
mari schimbări în casă; pentru a-i suplini lipsa, el invită şi primi în casa lui
familia nepotului său, domnul Henry Dashwood, moştenitorul legal al
domeniului Norland şi persoana căreia intenţiona să i-l lase moştenire. În
societatea nepotului, a nepoatei şi a copiilor lor, bătrânul domn îşi petrecea
în mod plăcut zilele. Afecţiunea faţă de ei spori, Atenţia constantă a doamnei
şi a domnului Dashwood faţă de dorinţele lui, atenţie care nu izvora din
interes, ci din bunătatea inimii, îi oferi bătrânului tot confortul pe care vârsta
lui înaintată l-ar fi putut primi; iar veselia copiilor lor adăugă culoare
existenţei lui.
Dintr-o fostă căsătorie, domnul Henry Dashwood avea un fiu, iar de la
actuala sa soţie trei fete. Fiul, un tânăr serios şi respectabil, era un om cu
stare, căci la majorat primise jumătate din averea considerabilă a mamei lui.
Mai mult decât atât, prin căsătorie, care avusese loc la scurt timp după
aceea, îşi sporise averea. De aceea, pentru el moştenirea domeniului Norland
nu era chiar atât de importantă ca pentru surorile lui; lăsând deoparte ceea
ce le-ar fi putut reveni de pe urma faptului că tatăl lor moştenea acea
proprietate, averea lor era mică. Mama lor nu avea nimic, iar tatăl lor
dispunea doar de şapte mii de lire; cealaltă jumătate a averii primei sale soţii
îi revenea tot fiului ei, domnul Henry Dashwood beneficiind doar de
uzufructul acesteia. Bătrânul domn muri; i se citi testamentul şi, ca mai toate
testamentele, şi acesta pricinui tot atâta dezamăgire câtă plăcere. Bătrânul
nu fusese nici atât de nedrept, nici atât de nerecunoscător încât să nu-i lase
nepotului său domeniul, dar i-l lăsase în astfel de condiţii încât valoarea
moştenirii era redusă la jumătate. Domnul Dashwood şi-o dorise mai mult de
dragul soţiei şi al fetelor sale decât pentru sine sau pentru fiul lui; însă ea era
destinată fiului său şi fiului acestuia, un copil de patru ani, ceea ce îi răpea
orice putere de a se îngriji de cele care îi erau mai dragi şi care aveau cel mai
mult nevoie de întreţinere, fie din veniturile domeniului, fie din vânzarea
pădurilor lui preţioase. Totul era trecut în beneficiul acestui copil care, cu
prilejul vizitelor făcute ocazional la Norland cu mama lui, prin drăgălăşenii
deloc neobişnuite la copiii de doi sau trei ani – stâl-cirea cuvintelor, dorinţa
arzătoare de-a face ce vrea, o mulţime de şiretlicuri şi foarte multă gălăgie –
reuşise să câştige într-atât afecţiunea unchiului său încât scăzuse valoarea
tuturor atenţiilor pe care acesta le primise ani în şir de la nepotul său şi fiicele
lui. Totuşi, nu voise să fie nedrept şi, ca semn al afecţiunii sale pentru cele
trei fete, îi lăsase fiecăreia câte o mie de lire.
La început, dezamăgirea domnului Dashwood fu cruntă; dar era din fire
vesel şi optimist şi putea să spere, pe bună dreptate, să trăiască mulţi ani şi,
printr-un trai chibzuit, să pună deoparte o sumă considerabilă din roadele
unui domeniu deja mare şi căruia i se puteau aduce îmbunătăţiri imediate.
Insă averea care se lăsase îndelung aşteptată fu a lui doar un an. Nu-i
supravieţui mai mult unchiului său, şi tot ce le rămase văduvei şi fiicelor sale
fură zece mii de lire, inclusiv fosta moştenire.
De îndată ce aflase că sănătatea îi este în pericol, domnul Dashwood
discutase cu fiul său, pe care îl rugase, cu toată insistenţa şi urgenţa impuse
de boală, să aibă în vedere interesele mamei sale vitrege şi ale surorilor sale.
Domnul John Dashwood nu avea sentimentele puternice ale restului
familiei; dar o rugăminte de aşa natură făcută într-un astfel de moment îl
înduioşa, aşa că promise să facă tot ce îi stătea în putere pentru a le asigura
un trai îndestulat. O astfel de asigurare îl linişti pe tatăl său, iar domnul John
Dashwood avu apoi timp să chibzuiască la cât putea să fie prudent să-i stea
în putere să facă pentru ele.
Nu era un tânăr răuvoitor, decât dacă răuvoitor înseamnă să fii destul
de nesimţitor şi egoist; lumea îl stima, căci îşi îndeplinea îndatoririle obişnuite
cu bună-credinţă. Dacă s-ar fi însurat cu o femeie mai binevoitoare, poate că
ar fi fost şi mai respectat decât era, poate ar fi căpătat şi el un aer mai
agreabil; se însurase de foarte tânăr şi ţinea enorm la soţia sa. Dar doamna
John Dashwood era o caricatură mult îngroşată a soţului ei – mai îngustă la
minte şi mai egoistă.
Când îi făcu tatălui său promisiunea, chibzui în sinea sa să sporească
averea surorilor lui, dându-i în dar fiecăreia câte o mie de lire. Apoi se simţi
cu adevărat îmbunat. Perspectiva a patru mii de lire pe an, pe lângă venitul
său actual, plus jumătatea rămasă din averea mamei sale, îi înmuiau inima şi
îl făceau să se simtă capabil de generozitate. Da, avea să le dea trei mii de
lire, un gest frumos şi generos. Şi suma aceasta avea să fie de ajuns pentru a
le asigura un trai îndestulat. Trei mii de lire. Se putea lipsi destul de uşor de o
aşa sumă considerabilă. Se gândi toată ziua la asta, şi multe zile la rând, şi
nu se căi.