Din două motive temeinice, Montana Kid îşi pusese deoparte pintenii
mexicani şi acei chaperajos1, scuturânduşi
praful de pe încălţări cu cât se
îndepărta de munţii Idaho. Unul era că o natură aspră impune anumite reguli
de convieţuire şi modelează firea păstorilor din Munţii de Vest. Ca atare, lumea
civilizată îi privea, pe el şi pe alţii ca el, cu destulă răceală, ba chiar dispreţ. Al
doilea motiv era că neamul său se retrăseseră multe mii de leghe faţă de
hotarele sale vechi. Fără îndoială, noile pământuri, destul de sărace, nui
îmbogăţeau, dar, cel puţin pe o suprafaţă de multe sute de mile pătrate, puteau
trăi liber toţi cei care altfel sar
fi sufocat.
Iată de ce se bucura Montana Kid. Fugise din ţinutul său natal cu o
grabă pe care numai şerifii din regiune şio
explicau, deşi adevărul era că
tânărul avea mai mult energie decât bani. Reuşise să se îmbarce întrun
mic
port din apropiere de Puget şi să reziste atât suferinţelor produse de răul de
mare, cât şi celor cauzate de hrana proastă, trăind în condiţiile groaznice ale
oricărui emigrant.
Slăbise mult şi era tare palid la chip atunci când debarcase întro
zi de
primăvară, în golful Dyea. Hotărârea lui era însă de neclintit. Preţul ridicat al
proviziilor şi echipamentului, drepturile băneşti cerute de două guverne rivale îl
făcuseră însă pe Montana Kid să înţeleagă foarte repede că ţinutul Northland
putea fi fatal pentru un om sărac.
De aceea începuse ca să caute căi rapide spre a face bani. Între golf şi
trecătoarea din munţi umblau zilnic sute de emigranţi. Tânărul încercase ca să
câştige de pe urma lor. Mai întâi îşi ridicase o baracă unde se jucau cărţi pe
bani grei. Din nefericire, fusese obligat săl
împuşte pe unul dintre clienţii săi şi
se văzuse silit să o ia din loc spre nord, cât mai departe, pe drumul străbătut
de atâţia alţi călători.
Se apucase apoi să vândă cuie pentru potcovit caii. Le cumpăra, apoi le
revindea cu un câştig de sută la sută, dândule
câte patru la un dolar.
Totul mersese bine, legea nu avea nimic cu el, dar, întro
zi, altul scosese
la vânzare o cantitate uriaşă de cuie cu un preţ mult mai mic decât al lui, aşa
că se grăbise ca săşi
lichideze stocul şi încă în pierdere!
După eşecul acela, se stabilise la Sheep Camp şi îşi făcuse un atelier de
ambalaje. Preţul acestora crescuse brusc şi afacerea devenise foarte prosperă.
Spre aşi
arăta recunoştinţa, lucrătorii din atelier jucară cărţi cu el, pierzând o
grămadă de bani şi, fiindcă el câştiga mereu, iar ei nu, întro
zi se năpustiră
asupra lui, îl bătură, îi arseră cabana, îşi împărţiră banii lui şil
lăsară în drum,
cu buzunarele goale.
Ghinionul îl urmărea deci peste tot. Se apucă de contrabandă cu whisky
împreună cu nişte oameni care aveau ceva bani. Drumurile din ţinut erau
ascunse şi cunoscute doar de călăuzele indiene. Din păcate, întro
zi se rătăci
de călăuze şi transportul lui căzu în mâinile poliţiei.
O mulţime de alte ghinioane îi umplură sufletul de supărare. Se răcori
terorizând tabăra de lângă lacul Bennett vreme de o zi întreagă. Căutătorii de
aur fură obligaţi să se adune şi săi
hotărască soarta. Îl siliră să părăsească
imediat ţinutul acela şi, fiindcă Montana Kid avea destul respect pentru astfel
de adunări, plecă imediat cu un atelaj de câini care nui
aparţinea. Fapta lui
echivala cu furtul de cai dintrun
ţinut sudic, ceea ce îl condamna la
spânzurătoare.
De aceea Montana Kid avu grijă ca să nu se oprească prea repede din
cursă şi o făcu doar pe înălţimile dintre Bennett şi Tagish, unde îşi instala noua
tabără.
Primăvara se apropia şi un mare număr de locuitori din Dawson se
grăbeau să profite de gheaţa care încă nu se topise ca să călătorească în sud.
Montana Kid se întâlni cu ei, le vorbi, le ţinu minte numele şi proprietăţile şi îşi
continuă drumul. Era dotat cu o memorie foarte bună şi cu o mare fantezie, iar
sinceritatea îi lipsea cu totul.