Despre Nero s-au scris multe, deoarece el a fost şi Încă mai este, ca orice personaj care iese din tiparele umane normale, un subiect de controverse. A fost Împins de alţii să ajungă la o demnitate pentru care nu avea o pregătire suficientă, Într-o vreme când, din pricina vârstei, nu putea să cuprindă cu mintea, Într-un mod matur, ceea ce avea de Îndeplinit, trezindu-se, aşadar, În postura de a fi o piesă În maşinăria pe care Augustus o crease cu aproape o jumătate de veac În urmă. Imaginea, În bună măsură negativă, pe care sursele antice au transmis-o devine din ce În ce mai accentuată o dată cu trecerea veacurilor. A doua parte a secolului al XX-iea poate fi numită, Însă, „perioada reabilitărilor". Noile concepte care Îşi fac loc În discursurile istoricilor, printre care cel de toleranţă sau cel de reconsiderare, duc la nuanţări, la estompări, la complicări de interpretare, uneori doar pentru a sublinia complexitatea existenţei umane, alteori din nevoia de a rezolva neputinţe contemporane ale fiinţei omeneşti. Aşa se face că ultimul Împărat al dinastiei IuliaClaudia apare acum şi ca un iniţiator de măsuri destul de „bune", fiind un precursor al elenizării actului de conducere, un continuator al sintezei culturale elenistico-latine care se desfăşoară În bazinul mediteraneean. 

Dar, În acelaşi timp, istoricii admit faptul că atâta timp cât lângă Nero s-au aflat un Seneca şi un Burrus, măsurile imperiale pot fi calificate drept acceptabile şi chiar lăudabile; la fel pentru caracterul elenistic al instituţiei imperiale, se recunoaşte Întâietatea predecesorilor, şi anume, mai cu seamă, lectura politică dată de Augustus cultului lui Apoi/o. În ceea ce priveşte aspectele culturale, domnia scurtă, de numai 14 ani (54-68), nu pare să fi constituit un obstacol În afirmarea lui Nero ca un factor de difuzare a unor uzan/e, a unor manifestllri artistice extra-italice. Pe baza informa/iei documentare de care dispunem, bi­ /an/ul gesturilor săvârşite doar din ini/iativa sa personală nu-i este favorabil; atunci când a rămas total liber, adică practic după anul 65, Nero se preocupă destul de pu/in de interesele statului, cu excep/ia, poate, a problemei Armeniei, unde actorul principal, care rezolvă efectiv şi bine succesiunea controlului roman În această regiune, este, de fapt, generalul Domitius Corbu/o. Mai rămân doar represiunea, vizita În Grecia şi unele proiecte Începute, dar aproape irealizabile şi oricum copiate. În acest caz, putem să reluăm Întrebarea distinsului profesor Eugen Cizek, a cărui operă despre epoca lui Nero, În versiunea română, a apărut În 1986*, dacă Nero merită să fie reabilitat. Lectura critică a izvoarelor, analiza istorică dublată de observa/ia fină a fi/ologului, coroborată cu cea de tip psihologic sunt modalită/ile principale de abordare a personalită/ii lui Nero şi a epocii sale care ii determină pe profesorul Cizek să afirme că " istoria domniei lui Nero este istoria declinului unei popularită/i". Remarcabilă prin con/inut şi stilul prezentării, analiza lui Eugen Cizek lasă Joc laturilor mai luminoase ale epocii lui Nero, fără ca greşelile acestuia să fie răstălmăcite