Când vine vorba despre educarea copiilor, părinții se confruntă cu un potop de sfaturi ciudate, contradictoriisau pur şi simplu imposibil de urmat, oferite de tot felulde experţi. Ar trebui ca părinții să-l pocnească pe copil,să-l mituiască, să-i promită o răsplată, să-l ignore, să-l pedepsească sau să-l trimită în camera lui? Educarea cu blândeţțe înseamnă să laşi copiii să domine? Ar trebui ca părinții să folosească ameninţări, distragereaatenției, jocuri, grafice, instrumente de măsurare a timpului, să numere până la trei sau să-şi perfecţioneze„acea privire"? Nu-i de mirare că atâția părinți sunt confuzi, frustrațişi chiar îngroziți că ar putea greşi. Nu-i de mirare că îşipierd încrederea în ei înşişi şi, adeseori, chiar cumpătul.

Dar nu e deloc atât de complicat. Spre deosebire de majoritatea specialiştilor celebri din domeniul creşterii şi educării copilului, eu am petrecut mulți ani în săli de clasă, alături de părinți şi copii de vârstă mică, aplicând teoria în practică. Am fost martoră (de o mie de ori) la tipuri de intervenţii şi reacții care chiar funcţionează, dar şi la altele ce nu funcţionează niciodată ori la cele care ar putea fi eficiente o dată sau de două ori, dar care, în cele din urmă, duc la lupte pentru putere şi mai mari sau submineazăîncrederea între copii şi părinții lor. Copiii mici, în special, sunt predispuşi să încalce limitele. E un lucru normal pe măsură ce ei se dezvoltă,e treaba lor de învățăcei şi exploratori activi. Testarea limitelor e o expresie naturală a amestecului lor intens de emoții pe măsură ce se străduiesc să devină mai autonomi. O bună îndrumare le oferă copiilor siguranțaşi confortul de care au nevoie ca să se dezvolte frumos.Atunci când limitele funcționează, copiii nu mai au nevoie să le testeze atât de des. Au încredere în părinţişi în ceilalți adulți care îi au în griă, adică în lumea lor.Se simt mai liberi şi mai calmi şi se pot concentra asupra lucrurilor importante: joacă, dezvoltare, socializare şi cum să fie fericiți.