În sfârşit, veni şi clipa când fură înghesuiţi în vagoane; câte patruzeci şi doi de oameni la opt cai. Dat fiind că puteau să doarmă în picioare, caii călătoreau, desigur, mai comod decât trupa. Dar ăsta era un amănunt de care nu se sinchisea nimeni!... Trenul militar ducea un nou transport de oameni spre abatoarele din Galiţia. Şi totuşi, fiinţele acestea simţiră parcă o oarecare uşurare în clipa când trenul se puse în mişcare; era cel puţin un lucru sigur, în timp ce înainte vreme fuseseră chinuite de nesiguranţă, de panică, întrebându-se mereu dacă plecarea se va întâmpla chiar în ziua aceea, a doua zi sau abia a treia zi. Unii încercaseră sentimentul condamnaţilor la moarte care aşteaptă înfricoşaţi venirea călăului spre a-i duce la locul de execuţie. Apoi se lăsase o linişte, ca după un greu impas. De aceea, la plecarea trenului, un ostaş strigase din vagon ca ieşit din minţi: 

— Plecăm, plecăm! Din care se vede că plutonierul de administraţie Vaněk avusese dreptate când îi spusese lui Švejk că nu-i nicio grabă. Până să se vadă îmbarcaţi în vagoane, mai trecuseră, într-adevăr, câteva zile în care timp nu se vorbise decât de conserve, ceea ce-l făcuse pe încercatul Vaněk să declare ritos că asta-i vorbărie goală: „De unde şi până unde conserve? Mai degrabă o liturghie cum s-a făcut la compania de marş dinaintea noastră. Dacă se dau conserve, nu se mai face slujbă. Şi viceversa, slujba înlocuieşte conservele.” Aşa se face că în locul conservelor de gulaş îşi făcu apariţia oberfeldkuratul Ibl, care răpuse trei iepuri dintr-un foc, oficiind simultan pentru trei companii. Două primiră binecuvântarea pentru Serbia şi una pentru Rusia. Cu acest prilej, sfinţia sa rosti o cuvântare plină de însufleţire, pe care o şterpelise din calendarele militare. Cuvântarea fusese atât de mişcătoare, încât la intrarea trenului în Mošon, Švejk, care se afla împreună cu Vaněk în vagonul unde fusese improvizată cancelaria companiei, îşi aminti de ea şi-i spuse plutonierului de aţă: 

— O să fie o adevărată plăcere, vorba feldkuratului, să auzi pe câmpul de bătălie, atunci când ziua se va îngemăna cu noaptea, iar soarele cu razele-i aurii va scăpata în spatele munţilor – cum spunea el – ultima suflare a muribunzilor, nechezatul cailor în agonie, gemetele răniţiilor şi blestemele populaţiei văzându-şi casele în flăcări. Grozav îmi place mie când oamenii se prostesc la pătrat.