N-am fost îndrăgostită de la început de Colton Calloway; mai întâi, am fost îndrăgostită de fratele lui mai mic, Kyle,
Kyle a însemnat prima mea iubire adevărată, primul din toate punctele de vedere.
Am crescut în vecinătatea familiei Calloway. Eu şi Kyle aveam aceeaşi vârstă, mamele noastre născându-ne în acelaşi spital, la distanţă de două saloane, la interval de două zile. Kyle fusese primul, spre marea mea enervare. Numai cu două zile, dar asta îi era de-ajuns ca să şi-o ia în cap şi să mă tachineze fără milă. Ne-am jucat în acelaşi ţarc, în casa mamei lui, cât am fost ţânci. Ne împărţeam cuburile şi păpuşile (Kyle s-a jucat cu păpuşile la fel de mult ca mine, până pe la vreo trei ani, lucru cu care a fost rândul meu să-l tachinez fară milă). Am învăţat împreună să mergem pe bicicletă: tata ne-a învăţat pe amândoi, din moment ce domnul Calloway, fiind congresman, era mai mult plecat. Am învăţat împreuna, ne-am fâcut temele împreună. Am fost cei mai buni prieteni, înainte de orice. Mereu s-a cam presupus că o să ajungem să fim împreună, cred.
Nu era tocmai un aranjament, nu neapărat, ci doar... se presupunea. Tatăl lui, energicul congresman; tatăl meu, directorul de companie, omul de afaceri ultra-prosper. Frumoşii lor copii, împreună? Ei bine, na! Cum să zic, ştiu că sună a aroganţă, sau cum vreţi, dar e purul adevăr. Nu sunt perfectă, evident. Am şi eu ceva cusururi. Sunt cam lată în şolduri pentru înălţimea mea, iar bustul îmi e un pic prea voluminos în comparaţie cu statura, dar asta e. Ştiu cum arăt, dar jur că nu mă umflu în pene din cauza asta.
N-am avut habar de presupunerile astea până în anul al doilea de liceu. Până atunci, am fost prieteni, cei mai buni prieteni, dar numai prieteni. Eu n-am fost nicicând genul de fata înnebunită după băieţi. Tatăl meu, conservator de fel, nu
mi-ar fi permis, în primul rând, şi oricum nu mi-a dat voie să ies cu băieţi până la şaisprezece ani. Aşa că, în săptămâna de după ce-am împlinit dulcea vârstă de şaisprezece ani, Jason Dorsey m-a invitat să ieşim împreună. Jason era pe locul doi după Kyle în cursa spre perfecţiunea desăvârşită. Era blond, în timp ce Kyle avea părul ca pana corbului, un tip mai mătăhălos, gen culturist, spre deosebire de graţia suplă, ascuţită, lupească, a lui Kyle, iar Jason nu era atât de inteligent şi de fermecător precum Kyle, însă pe atunci era posibil să mă înşel.
Nici măcar n-am ezitat când m-a întrebat Jason dacă poate să mă scoată la cină după ce ieşim de la şcoală. Adică, iaca, nu? Cam toate fetele din liceul meu visau să le invite Jason sau Kyle în oraş, iar eu eram cea mai bună prietenă a lui Kyle, şi aveam să ies cu Jason. Invitaţia mi-a adresat-o în vestiar, mereu un loc aglomerat, aşa că a fost ceva public. Toată lumea a fost martoră, şi toate au fost foarte geloase, daţi-mi voie să vă spun.
M-am întâlnit cu Kyle lângă bolidul lui Camaro tunat, ca de fiecare dată după ora a şasea, şi am luat-o din loc, în scrâşnetul cauciucurilor. Kyle avea tendinţa să conducă de parcă ar fi fost într-o cursă de urmărire la viteză maximă, însă era foarte îndemânatic ca șofer, așa că nu mi-era niciodată frică. Tatăl lui avusese grijă să-i aranjeze cursuri de conducere preventivă cu un agent FBI veritabil, aşa că, astfel, Kyle era capabil să întreacă în viteză majoritatea poliţiştilor locali.
— Ghici ce? i-am zis, entuziasmată, în timp ce Kyle efectua un viraj larg la stânga pe drumul de macadam care ducea spre cartierul nostru. Kyle mi-a aruncat o privire, ridicând din sprâncene, aşa că l-am apucat de biceps şi l-am strâns, ţipând: Jason Dorsey m-a invitat în oraş! Ma scoate diseară la cină!
Kyle a fost cât pe ce să iasă de pe carosabil. A apăsat cu putere pe frână, făcând ca maşina sa derapeze pieziş pe şosea. S-a răsucit pe scaunul lui tapiţat cu piele, proptindu-şi un braţ pe tetiera scaunului meu, şi aruncând flăcări din ochii lui căprui.