După 12 ore petrecute în misiune, Nathaniel Nash era amorțit de la mijloc în jos. Călcând pe pavajul lăturalnicei străduțe moscovite, își simțea picioarele ca de lemn. Se întunecase de mult de când străbătea traseul pentru detectarea filajului, pentru a-i scoate la iveală pe urmăritori, pentru a-i ademeni și a-i întărâta suficient de mult încât să se dea de gol. Dar nu exista nimic, niciun fel de indiciu de unități în acțiune care să se învârtă, să sară, să facă zgomot pe la colț de stradă în spatele lui, nicio reacție la mișcările lui. Era oare invizibil? Sau urmărit de o echipă numeroasă? În spiritul Jocului, a nu detecta niciun fel de filaj era mai rău decât a te trezi „acoperit de căpușe”. Era început de septembrie, dar ninsese în primele trei ore ale misiunii lui, așa că urmele mașinii sale se pierduseră. Târziu în cursul acelei dimineți, Nate sărise dintr-o Lada Combi în mers, condusă de Leavitt de la Stație care, calculând decalajul, îi făcuse semn ținând trei degete ridicate în sus în vreme ce coteau pe o străduță lăturalnică industrială, apoi îl bătuse pe braț. Echipa de supraveghere a FSB-ului – Serviciul Federal de Securitate – nu a surprins fuga lui în intervalul de trei secunde și a trecut pe lângă Nate, ascuns după un nămete, Leavitt îndrumând-o în altă direcție. Nate își lăsase celularul activ de la secția economică a ambasadei în mașina lui Leavitt, așa că agenții FSB nu aveau decât să detecteze telefonul în următoarele trei ore între turnurile moscovite dotate cu antene. Nate se lovise de trotuar când se rostogolise și, în primele ore, a simțit cum îi înțepenește genunchiul, dar acum îi era la fel de amorțit ca întreg corpul. O luă la pas, în vreme ce se însera, alunecă, escaladă și străbătu jumătate de oraș fără să dea de urma vreunui filaj. 

Părea să fie în siguranță. Nate făcea parte dintr-un mic grup de ofițeri de „operațiuni interne” ai CIA, antrenați să acționeze sub urmărire pe terenul inamicului. Atunci când se afla în teren lucrând împotriva lor nu avea dubii, nici introspecții. Teama obișnuită de a rata, de a nu excela, dispărea. În seara aceea, alergase ca un nebun, făcându-și treaba bine. Ignoră frigul care îți învăluie pieptul, presându-l puternic. Stai în balonul senzorial, lasă-l să se umfle de la stres. Vederea lui era ageră. Concentrează-te asupra distanței de mijloc, uită-te după trecătorii și vehiculele care reapar. Observă culorile și formele. Pălării, haine, vehicule. Fără a se gândi mult la asta, Nate înregistra sunetele pe care le scotea în jurul lui orașul ce se cufunda în noapte. Huruitul troleibuzelor gonind pe firele electrice de deasupra, șuieratul anvelopelor de automobil pe pavajul ud, trosnetul de praf de cărbune sub picioare. Adulmecă în aer fumul toxic de diesel și de cărbuni arși și aroma argiloasă de ciorbă de sfeclă dintr-o ventilație de evacuare nevăzută. Era ca un diapazon ce rezona în aerul înghețat, încordat tot, dar ciudat de calm. După 12 ore, era cât se poate de convins că devenise cu totul invizibil. Reper de timp 22:17. Tânărul Nate, în vârstă de 27 de ani, mai avea două minute până să se întâlnească cu legenda, cu giuvaierul de pe coroană, cu cea mai valoroasă achiziție din ocolul CIA. Doar 300 m distanță de strada liniștită unde urma să-l întâlnească pe MARBLE: un tip sofisticat, rafinat, în jur de 60 de ani, general-maior în SVR, succesoarea celei mai importante direcții a KGB-ului, Serviciul de Informații Externe al Federației Ruse, spionii din străinătate ai Kremlinului. MARBLE era în slujba lor de 14 ani, o performanță având în vedere că sursele rusești ale Războiului Rece supraviețuiseră în jur de 18 luni. În timp ce cerceta strada, lui Nate i se perindară prin minte pozele agenților pierduți în trecut: Penkovski, Motorin, Tolkaciov, Poliakov și toți ceilalți care dispăruseră