CUM ŞI-AR PUTEA IMAGINA CINEVA VREODATĂ CĂ s-ar putea trezi cu o
moartă în braţe şi că nu-i va mai vedea niciodată chipul al cărui nume şi-l
aminteşte. Nimeni nu se gân-deşte că o persoană anume va muri în cel mai
nepotrivit mo-ment, deşi asta se întâmplă mereu, şi în general oamenii cred
că nimeni nu trebuie să moară lângă ei pe neaşteptate. Adesea se ascund
faptele sau împrejurările: celor în viaţă şi celui care moare – dacă are timp săşi
dea seama – le provoacă adesea un sentiment de ruşine forma morţii
posibile şi înfăţişările sale şi, de asemenea, cauza ei. O indigestie provocată
de o masă cu fructe de mare, o ţigară aprinsă când eşti pe cale de a adormi
şi care aprinde cearşafurile sau, inai rău, o pătură de lână; o alu-necare la
duş – ceafa – când zăvorul este tras la uşa băii, un fulger care loveşte un
copac de pe un mare bulevard şi acest copac, în cădere, striveşte sau
decapitează un trecător, poate un străin; să mori în şosete, ori la frizer, cu o
bavetă mare pe umeri; într-un bordel sau la dentist; ori mâncând peşte şi
înghiţind un os, să mori înecat precum copiii a căror mamă nu se află în
preajmă ca să le bage degetul în gât şi să-i salveze; să mori bărbierit doar
pejumătate, cu un obraz plin de spumă şi cu barba asimetrică până la
sfârşitul veacurilor dacă nimeni nu observă şi nu termină treaba dintr-o milă
estetică; ca să nu mai vorbim despre mo-mentele cele mai lipsite de nobleţe
ale vieţii, cele mai secrete, despre care oamenii nu mai vorbesc după ce ies
din adolescenţă, pentru că apoi nu mai există pretext, deşi mai sunt unii care
vorbesc despre ele glumind, o glumă lipsită întotdeauna de haz. Dar aceasta
este o moarte groaznică, se spune despre unele morţi; dar aceasta este o
moarte ridicolă, se spune, de aseme-nea, printre hohote de râs. Oamenii râd
în hohote pentru că se vorbeşte despre un duşman care în sfârşit a murit sau
despre cineva îndepărtat, cineva care ne-a insultat sau care locuieşte în
trecut de mult timp, vreun împărat roman, un străbunic ori cine-va putemic
din a cărui moarte grotescă nu se percepe decât dreptatea încă vitală, încă
omenească, pe care, în fond, am dori-o pentru toată lumea, inclusiv pentru
noi. Cât de mult mă bucur de această moarte, cât o regret, cum o
sărbătoresc! Uneori, râdem doar pentru că mortul este pentru noi un
necunoscut, despre a cărui nenorocire în chip inevitabil insignifiantăcitim în
ziare, sărmanul de el, spunem printre râsete, moartea devine atunci o
reprezentaţie ori un spectacol care pot fi comentate, întâmplările toate care
se povestesc, se citesc sau se ascultă, sunt percepute ca teatru, există
întotdeauna un procent de irealitate în ceea ce ne comunică, este ca şi cum
nimic nu s-ar întâmpla niciodată cu adevărat, nici măcar ceea ni se întâmplă
nouă înşine şi ţinem minte. Nici măcar ceea ce ţinem minte.
Există un procent de irealitate în cele întâmplate mie, întârnplare care
nici măcar nu s-a sfârşit încă, sau probabil că un alt timp verbal ar trebui
folosit aici, cel clasic în limba noastră, timpul povestirii, ar trebui să spun ce
mi s-a întâmplat, deşi nu s-a sfârşit. Acum, în timp ce povestesc, s-ar putea
să mă apuce râsul. Dar nu cred, deoarece tot ce s-a întâmplat este încă prezent,
iar moarta mea nu locuieşte în trecut de mult timp, n-a fost nici
putemică, nici o duşmană şi, fară îndoială, n-ar fi cinstit să spun nici că a fost
o necunoscută, deşi atât de puţin ştiam despre ea când a murit în braţele
mele – acum, în schimb, ştiu mai multe. Din fericire încă nu era goală, sau nu
de tot, tocmai ne scoteam hainele unul celuilalt, aşa cum face de obicei un
cuplu care face dragoste prima dată, aşa este în nopţile inaugurale care iau
înfăţişarea neprevăzutului sau în care cei doi se preface că nu au premeditat
nimic pentru a lăsa pudoarea întreagă şi pentru avea o senzaţie de inevitabil,
care le va îngădui să nu se simtă vinovaţi, oamenii cred în predestinare şi în
manifestarea destinului, atunci când le convine. Ca şi cum toţi am dori să
putem spune, la nevoie: „Nu eu am căutat-o, n-am vmt asta”, când lucrurile
iau o întorsătură proastă sau deprimantă, sau le regre-tăm, sau dacă ne dăm
seama că am făcut rău. Nu eu am căutat-o, n-am vrut asta, ar trebui să spun
acum, când ştiu că ea a murit şi că a murit în chip nepotrivit în braţele mele
aproape fără să mă cunoască – nu e drept, nu se cuvenea să fiu lângă ea.
„Nu m-ar crede nimeni dacă aş spune asta, şi asta nu contează totuşi
aproape deloc, din moment ce eu sunt cel care povesteşte, şi mi-e totuna
dacă mă ascultă sau nu cineva. Nu eu am căutat-o, nu am vrut asta, spun
acum, iar ea însă nu mai poate să spună acelaşi lucru şi nimic altceva, nici să
dezmintă vorbele mele, ultimele cuvinte pe care le-a spus au fost: „Vai,
Doamne, şi copilul„. Primul lucru pe care-l spusese a fost: „Nu mă simt bine,
nu ştiu ce-i cu mine„. Ca să fiu mai exact, a fost primul lucru pe care l-a spus
după ce ne-am întrerupt, eram în dormi-torul ei şi aproape întinşi pe pat, pe
jumătate îmbrăcaţi, pe jumătate dezbrăcaţi. Brusc s-a retras şi mi-a acoperit
buzele cu mâna de parcă ar fi vrut să le sărute în continuare fară vreun alt
gest afectuos şi fără alt contact, m-a dat la o parte cu o mişcare uşoară şi s-a
mtors cu spatele la mine, iar când am întrebat-o „Ce e?„, mi-a răspuns astfel:
„Nu mă simt bine, nu ştiu ce-i cu mine„. Atunci i-am văzut ceafa pe care nu io
văzusem nicio-dată înainte, cu părul ridicat, un pic încurcat şi un pic
transpirat, şi nu era cald, o ceafa cum aveau femeile în secolul XIX, cu fire de
păr negru şi lipit, ca de sânge aproape uscat, sau noroi, ceafa cuiva care a
alunecat în baie, şi care a mai avut timp să închidă robinetul.